Unchiu Sarkis si primul meu concert la Pitesti

 

Parintii mei (in stanga) in vizita la Pitesti in 1950 la unchiu Sarkis, alaturi de matusa Hena, bunica mea Pepron si verii Arshag si Marga – in bratele bunicii.

Pana la concertul de saptamana trecuta Pitestiul insemna pentru mine doar orasul in care, in anii ’50 ai secolului trecut, unchiul meu Sarkis si matusa Hena, cu cei doi copii (verii mei, Marga si Arshag), au fost trimisi cu domiciliu fortat.
Unchiu Sarkis era apatrid. Copil fiind, scapase ca prin minune de la genocidul impotriva armenilor din Turcia dintre anii 1915-1919, fugind prin munti. Pribegind din tara in tara, prin anii ’30 ajunge in Romania. Sutele de mii de armeni fugiti dupa masacrele din Turcia care pe unde a apucat, nu aveau nici un fel de statut. Dupa 1925, marele explorator si umanist norvegian Fridtjof Nansen, ca Inalt Imputernicit al Ligii Natiunilor, a luptat din rasputeri pentru cauza armenilor. Prin osteneala lui, acesti exilati armeni au primit „Pasaportul Nansen”. Un document prin care capatau, macar si temporar, o identitate. Posesorul unui astfel de act era si unchiul meu Sarkis. Dar dupa 1950 guvernul Republicii Populare Romine nu a mai recunoscut aceste „Pasapoarte Nansen”.
Si iata-ma ajuns de unde am plecat. La Pitesti, unde unchiu Sarkis a fost trimis in surghiun impreuna cu intreaga familie, ca dusmani ai poporului.
Si legat de asta, Pitestiul mai insemna pentru mine orasul unde in iarna grea a anului 1953 (cand eu aveam un an si ceva) a murit bunica mea Pepron (din partea tatalui), care la varsta de 75 de ani se dusese la Pitesti sa o vada pe fata ei din exil (matusa mea Hena, sotia unchiului Sarkis).
Am avut emotii inainte de concert. Era primul meu concert la Pitesti. La Club Hush. Gazde primitoare. Si cei de la club, si armenii din Pitesti care venisera in numar destul de mare la concert. Clubul a fost plin si publicul foarte bun. Armenii pitesteni ne-au invitat a doua zi dimineata la biserica armeana. O minunatie de peste 150 de ani vechime. Ne-am inchinat, apoi am palavragit in jurul cafelutei armenesti si ne-am pornit spre casa.
Am avut emotii si tarziu dupa concert, cand am gasit pe net vorbe frumoase de la Pitesti – „Concertul de vineri 25.01. a fost pur si simplu de exceptie, a intrecut cu mult orice asteptare. Rar am vazut un artist care sa traiasca la o asa masura emotia fiecarei note. Felicitari, Maestre! Ma bucur ca va sunt contemporan!” (Laurentiu Dumitru) sau „Am fost la primul concert cu Harry Tavitian in orasul meu, Pitesti. Impresionant!!! Este un artist in adevaratul sens al cuvantului!” (Flavia) sau „…am fost fericita vineri seara… nu l-am mai vazut de mult pe maestrul Tavitian… muzicienii, profesionisti desavarsiti, au cantat pentru sufletul lor si al celor care au cu ce asculta, cu o daruire imperturbabila, facandu-ne pe toti fericiti…” (fleurdecocous).
In anul 1970 unchiu Sarkis a emigrat (de bunavoie) cu toata familia in America. A murit in 1987. La concertul meu de la Pitesti am facut si cateva improvizatii pe vechi cantece armenesti care ii placeau si lui si ma gandeam ca acum are motive sa se mandreasca cu mine. Desi eu unul nu cred in mandrie (deocamdata ma lupt cu ea). Mai am mult pana departe…