Cronici dupa concertul cu Johnny Raducanu, de la Valenii de Munte

Foto George Dumitriu

Autorii articolelor sunt profesorii Valentin Emil Musat – care este si un poet foarte inspirat si Nicolae Vasilescu.

Armeanul

Există o remarcabilă observaţie în Craii lui Mateiu I. Caragiale: Român nu părea să fie, prea vorbea frumos româneşte. Dincolo de explicaţiile docte ale lui Sorin Antohi, un ghid agreabil şi necesar pentru a fixa locul lui Johnny Răducanu şi al lui Harry Tavitian în contextul jazzului contemporan, se impune adevărul că notele personale componistice şi interpretative sunt indisolubil legate de ceea ce se numeşte specificul naţional. Ba mai mult, în cazul lui Harry Tavitian, cu ostentaţie, elementele etnice din sfera folclorului ori a religiosului cantabil sunt împinse până la originar, în spaţiul acelui illo tempore, unde se anulează diferenţele specifice şi unde genul comun se identifică, paradoxal, cu acestea. Pentru că muzica lui Tavitian este una a sacrului, cu asonanţe profane, o muzică mitică ce se camuflează în formulele consacrate ale jazzului. Am sentimentul că este mai mult decât expresia unei opţiuni pentru etno, a unei opţiuni pentru ceea ce transcede naţionalul. Nu cred că se potriveşte nici termenul de sinteză ori palimpsest de motive, complexitatea structurală determinându-mă, printr-un calambur, să definesc stilul lui Tavitian o expresie muzicală a creştinismului cosmic în sensul lui Mircea Eliade, un jazz cosmic, nu stelar, o muzică a tragediei simple şi adânci a omului, a bucuriei curate şi a aspiraţiei înalte spre paradisiac. Sonurile hierofantice din suitele lui Tavitian fac din pian simbolul unei orchestre simfonice amintindu-ne că într-o ghindă este ascunsă pădurea cu farmecul ei misterios. Şi cât de româneşte sună totul, cu iz de vechime nealterată, în rama modernităţii consacrate. Postmodernism vor spune unii, de parcă simpla clasificare ar aduce ceva în plus trăirii meditative a muzicii sale. Sub zodia somnului sfânt, Maica Domului ne-a grăit prin muzica lui Tavitian într-o seară de august la Vălenii de Munte, al cărui cetăţean de onoare este. Printr-un regal de jazz am intrat în regatul unei muzicii divine şi am fost mai aproape de adevărul condiţiei noastre umane. Căci înainte de toate, acest incomparabil singer of tales, se ridică mai presus de şcoli şi curente fiind epopeic. Venerabilul său maestru, Johnny Răducanu, cu jovialitatea şi iubirea lui paternală, l-a numit Armeanu. O reducţie care înalţă la rang de simbol spiritual dincolo de graniţe o realitate comună dintr-un fond cultural ancestral. De aceea Harry Tavitian este, vorba lui Tudor Arghezi, şi foarte român. La Universitatea Populară „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, Johnny Răducanu şi Pedro Negrescu, susţinându-l pe Tavitian , au oferit publicului nu o lecţie de jazz, ci o lecţie despre condiţia umană. Limbajul muzicii acesteia a deschis porţile cerurilor şi a coborât în suflete lumina curată a raiului. Armeanul ne-a adus din veacuri glasul modern al lui Dumnezeu. Român nu părea să fie, prea cânta frumos româneşte!

Valentin Emil Muşat – Vălenii de Munte, 16 august 2009

Sunetul muzicii la Vălenii de Munte

Motto: „În verdele Văleni, pe prispa albă” (Nicolae Iorga)

Noua ediţie a Universităţii „Nicolae Iorga”, după 101 ani de la întemeiere, a readus locuitorilor oraşului Vălenii de Munte bucuria reîntâlnirii cu muzica de jazz. Cursanţii şi localnicii au putut urmări, în seara zilei de 16 august 2009, un adevărat regal pianistic dăruit nouă, cu un devotament artistic exemplar, de harul a doi interpreţi de excepţie ai jazzului – Johnny Răducanu şi Harry Tavitian. Li s-a alăturat, pentru duelul pianistic din final, un interpret din generaţia tânără, prezenţă sensibilă, contrabasistul Pedro Negrescu.

Conceput ca o nouă lecţie de jazz, în continuarea fericită a celor anterioare, găzduite tot de Casa de Cultură a oraşului, prin strădania meritorie şi lăudabilă a doamnei Iulia Mărgăritescu, director al Casei, concertul a înălţat spiritual spectatorii şi – prin chiar aceasta – i-a apropiat de universul mirific al claviaturii. Eficienţa acestui demers a fost sporită prin comentariul foarte aplicat al criticului Sorin Antohi, eseist de aleasă cultură, stăpânind o vastă informaţie jazzistică şi darul rar al tonului paideic. Legat printr-o veche prietenie de Răducanu şi Tavitian, Antohi a reuşit să transmită celor prezenţi bucuria receptării muzicii, interesul pentru bucuria sunetului armonios.

Prima secţiune a concertului a aparţinut lui Tavitian, care a dat viaţă lumii lui Anton Pann, cel care, cu energia sa artistică, a adunat şi a transcris comori ale folclorului oriental şi balcanic. Freamătul mereu proaspăt al sensibilităţii tavitiene a transmis clapelor semnificaţii tulburătoare. Sala a putut „vedea” sinteza superioară dintre ritmurile tip „Harlem” şi incantaţiile sonore ale Orientului. Partiturile au ilustrat deopotrivă muzica de registru religios şi pe cea laică.

În scenă a apărut Johnny Răducanu, cel „isteţ ca un proverb”, prezenţă strălucită a jazzului românesc. În stilul său hâtru, el a acompaniat fiece piesă muzicală cu acide ironii la adresa relelor lumii. Apoi Muzica a coborât în sala emoţionată, s-a întrupat, prin harul interpretului, într-o prezenţă binefăcătoare, îndemnându-ne spre libertate şi iubire. Claviatura a lucrat benefic în sens formativ, educativ. Acorduri de jazz clasic, de la ragtime la blues şi spirituals s-au conjugat fericit în recitalul lui Johnny Răducanu.

Pentru ultima secţiune a minunatei lecţii de jazz din Amfiteatrul Muzical de la Vălenii de Munte, celor doi virtuoşi ai claviaturii jazzistice li s-a alăturat Pedro Negrescu; el a susţinut exemplar „jocul” la patru mâini propus de marii pianişti Răducanu şi Tavitian, a contribuit fericit la armonizarea a două stiluri jazzistice. Răducanu a urmat registrul clasic de sugestie spirituals-Harlem, Tavitian linia unui jazz de avangardă. Sentimentul spectatorilor se împletea cu uimirea crescândă în faţa „improvizaţiilor” ce exprimau participare tumultuoasă, pasională. Pianiştii au atins transcendenţa. Iar Pedro Negrescu primea acest flux de trăire ardentă, făcându-l să înflorească în gravităţi luminoase, mângâietoare.

A fost o îmbinare fecundă, rodnică între un tumult galvanic şi un vibrato de străluciri opaline.

Deasupra scenei plutea un fior cromatic din „Rapsodia Albastră” de Gershwin.

Sala a ascultat cucernică, smerită, aşa cum ascultau studenţii, altădată, vocea tumultuoasă a profesorului Nicolae Iorga. Aceeaşi dăruire minunată, aceleaşi autentice valori peste timp!

Cei trei muzicieni au fost răsplătiţi cu aplauze sincere şi rămân mereu în orizontul Recunoştinţei vălenarilor, atât de mândri de Amfiteatrul lor Muzical.

Nicolae Vasilescu – Vălenii de Munte, 20 august 2009