Posts Tagged ‘Valenii de Munte’

Johnny Raducanu – When I Die I Live Again

septembrie 24, 2011

Harry Tavitian, Johnny Raducanu si Sorin Antohi in curtea casutei noastre de la Valenii de Munte – august 2009 – foto Mona Antohi

http://www.trilulilu.ro/viomor/09309190218724   When I die I live again

In seara dinaintea inmormantarii lui Johnny, in pridvorul Bisericii Sfantul Silvestru, o doamna spunea: „Maica, ce-or sa se bucure ai de sus ca vine Johnny la ei… Mama, tata, cat or sa se bucure”.

Johnny mi-a fost alaturi de la primii pasi in jazzul romanesc, din 1974, de la prima editie a  Festivalul de la Sibiu. Am cantat de atunci in jamsession-uri si intr-o multime de concerte, la patru maini sau la doua piane. Cand am organizat primul concert la Biblioteca Judeteana din  Constanta in 1982, l-am invitat pe Johnny.

La Atelierele de Improvizatie pe care le-am organizat la Constanta incepand din 1987 la Teatrul Dramatic si dupa 1990 la Muzeul de Arta, Johhny a venit adesea. Unul din Atelierele memorabile a fost „Gala Pianistilor Romani de Jazz” din mai 1989 unde i-am avut ca invitati pe Johnny, Marius Popp, Mircea Tiberian, Dan Grigore si Delia Pavlovici.

 Dan Grigore, Delia Pavlovici, Johnny Raducanu, Harry Tavitian – Constanta, 30 mai 1989 – foto Bebe Draia

In 2003 Johnny s-a operat la inima. M-a rugat apoi sa facem impreuna un concert la Mogosoaia, la Palatul Brancovenesc, in semn de multumire pentru ca fusese gazduit acolo in timpul convalescentei. A fost primul concert dupa greaua operatie pe care o suferise si a fost unul memorabil.

Apropo de operatie, Johnny mi-a povestit ca fusese foarte important pentru el ca dupa operatie statuse in camera cu un profesor de limba romana din Valenii de Munte, Puiu Vasilescu. Delicatetea lui Puiu Vasilescu, caldura sufleteasca, inteligenta sclipitoare, cultura imensa si nu in ultimul rand umorul, l-au ajutat pe Johnny sa treaca mai repede peste momentele grele. Johnny, mare iubitor de caini si pisici, povestea de multe ori cum strangea toate oasele ca sa i le dea lui Puiu, care le trimitea la Valeni cainelui sau, pe nume Jean-Jacques Rousseau.

Acum cativa ani ne-am luat o casuta veche la Valenii de Munte. Unul din prietenii nostri cei mai dragi a devenit domnul profesor Vasilescu – figură emblematică a lumii dascălilor vălenari.

Cu venerabilul Puiu Vasilescu, profesor de romana cu mare har din Valeni. Universitatea de vara ‘Nicolae Iorga’ – 16 aug 2010

Din 2005 am inceput sa organizez concerte la Valeni si acum doi ani l-am avut invitat pe Johnny. Revederea dintre Johnny si Puiu a fost emotionanta. La concert ne-a fost alaturi si vechiul nostru prieten, Sorin Antohi.

https://harrytavitian.wordpress.com/2009/08/10/universitatea-iorga-sectia-de-jazz-cursuri-serale/

Tradiția concertelor de jazz din Văleni era dublată de o tradiție a cronicilor de după concert, semnate de profesorul Nicolae (Puiu) Vasilescu.

https://harrytavitian.wordpress.com/2009/09/13/cronici-dupa-concertul-cu-johnny-raducanu-de-la-valenii-de-munte/

Concertul meu de la Valeni din august 2011 a fost primul la care domnul profesor a lipsit. Dânsul părăsise această lume în urmă cu câteva luni. În sala arhiplină, un scaun a rămas gol…

Miercuri ne-a ajutat Dumnezeu si, impreuna cu Sorin Antohi si cu alti prieteni, l-am petrecut pe Johnny.

Imediat dupa aflarea vestii mortii fulgeratoare a lui Johnny am primit pe mail de la prietenul meu, poetul Emil Musat, el insusi profesor de limba romana la Valeni, cuvintele de mai jos:

„Limba mare şi limba mică ale unui ceas cosmic s-au întâlnit în ora eternităţii. Muzica şi cuvântul în pulbere de stele. Johnny Răducanu şi Puiu Vasilescu.Veşnica pomenire!”

Ne-a ramas muzica lui Johnny, ne-au ramas amintirile. Asa cum e fotografia din fata casutei noastre de la Valeni. Atunci Johnny s-a simtit ca in rai si sunt sigur ca batranica a avut dreptate – acum e tot asa de fericit, in Imparatia cea cereasca. In loc luminos, loc cu verdeata, loc de odihna, desfatandu-se de acordurile cele de sus pe care s-a ostenit o viata intreaga sa ni le aduca, spre bucuria curata a sufletelor noastre.

Reclame

Back to blog (I): Ecouri la concertul de la Valenii de Munte

august 30, 2011

Un nou concert la Vălenii de Munte în ziua de 15 august 2011 continuând frumoasa tradiție începută în urmă cu 6 ani, în colaborare cu Centrul Cultural „Nicolae Iorga” condus de doamna directoare Iulia Mărgăritescu.

Tradiția concertelor de jazz din Văleni era dublată de o tradiție a cronicilor de după concert, semnate de profesorul Nicolae Vasilescu, figură emblematică a lumii dascălilor vălenari. Acesta a fost, însă, primul concert la care domnul profesor a lipsit. Dânsul a părăsit această lume în urmă cu câteva luni. În sala arhiplină, un scaun a rămas gol…

Dar iată că obișnuitele cronici de după concertele din Văleni sunt continuate de pana unui alt cunoscut profesor din Vălenii de Munte, poetul Valentin Emil Mușat, care mi-a mai făcut bucuria unei cronici de substanță la concertul cu Johnny Răducanu de acum 2 ani. Bucurie si de această dată, bucurie si pentru rândurile pline de prospețime ale lui Elenushu.

Tavitian  sau  jazzul ca mântuire

Harry Tavitian vine din lumea lui Mircea Eliade iar prezenţa lui face parte dintr-un rit de agregare în care schimbul de daruri simbolice marchează prietenie şi ospitalitate. Aşa se explică de ce, oriunde s-ar afla, Harry Tavitian resemantizează timpul şi locul conferindu-le, mai presus de şcoală şi stil, sacralitatea unui limbaj muzical mitic.

Nu ştim dacă ivirea lui în lumea aceasta în preajma Adormirii Maicii Domnului a dat zodiei sale acea adâncime religioasă devenită o constantă a performării sale, pentru că fie în Scott Joplin, fie în blues-ul contemporaneizat, fie în cântecul de lume ori în cel psaltic, Harry Tavitian este atât de ortodox. Este oare Tavitian un tradiţionalist? Care este sensul tradiţiei în prezenţa lui sincretică în lume? Insuficienţa teoretică a postmodernismului impune un alt gen de abordare a comunicării sale muzicale.

În cadrul Universităţii Populare de Vară „Nicolae Iorga”, ultima sa apariţie la Vălenii de Munte, al cărui cetăţean de onoare este, a reluat motivele fundamentale din componistica sa, cu un alt timbru, aş spune diferit faţă de perecendentele întâlniri cu publicul din diasporă, cu localnici şi cu admiratori ai săi veniţi de fiecare 15 August ca la o Mecca, în oraşul lui Iorga, pentru a-l vedea şi asculta pe Harry Tavitian. Spectacolul său a fost cel mai exploziv dintre toate, în sens profan, cel mai dionysiac în limbaj mitic. Am ascultat un Tavitian ieşit din el însuşi, dăruit sălii cu poftă de viaţă, un frenetic fără prejudecăţi în alegerea instrumentelor clasice ori moderne, fireşti ori bizare, preocupat de armonia sa conjugată cu ritmul năvalnic ori catifelat al formidabilului Cserey Csaba, percuţionist cu o imaginaţie debordantă, nebănuită în naturaleţea lui bonomă. Muzica lor pare a unor martori la facerea lumii, a unor ucenici şi apostoli care ar scoate din fragedul fir de iarbă şi din venerabilul bostan, din talanga spaţiului ondulatoriu şi din aşchiile corăbiei oprite pe Ararat , sunetele eternei cântări a cântărilor. De aceea sună atât de proaspăt şi Bartok, şi Anton Pann, şi Codex Caioni, de aceea albia largă a suitelor şi rapsodiilor lui Tavitian adună vremile şi vămile, lumile şi firile .

În sincretismul prezenţei sale trebuie remarcat un element extraordinar – limbajul nonverbal. Pe chipul său se citesc deopotrivă extazul şi pătimirea, miracolul şi inocenţa, uimirea, deznădejdea şi speranţa. Simultan, mâna cheamă privirea îndreptată spre suflet, obrazul desfăcut în rictusuri cristice, fruntea ridicată spre ceruri, corpul contorsionat pe pianul înconjurat de fluiere şi barba sa de patriarh răvăşită de o furtună a gândului. Apoi seninul care se aşează în ochii lui pătrunzători ca o izbăvire. Este atâta trăire în prezenţa lui Harry Tavitian şi, empatic, ea se transmite sălii cucerită de un muzician care se simte la el acasă.

În seara aceasta, amfitrionul l-a avut ca invitat pe Ion Vintilă Fintiş, poet din simţirea lui Emil Botta şi Minulescu, cu o metaforă când gravă, când arlechină, un ludic fermecător care a oficiat fericit, prin prolog şi epilog, cadrul spectacolului.

Şi s-a lăsat noaptea. Castanii şi teii Vălenilor foşneau ca nişte aplauze îngereşti iar străzile bătrânului oraş se luminau de cântecul lui Harry Tavitian. În vale târgul de Stămărie se stingea domol, maşinile venite din munte şerpuiau spre capitală ducând cu ele fantoma unor întâmplări banale. Doar la Văleni, în ceasul acela de început de noapte, Somnul Maicii Domnului avea chipul muzicii lui Harry Tavitian. În aurul lunii abia răsărite peste spectatorii pierduţi în mulţime el topise veacurile într-o strălucire înaltă, prietenoasă şi ospitalieră, de praznic la tainele firii. Valentin Emil Mușat                                                                                                                                                               Poetul Ion Vintilă Fintiș

“Arta dialogului” Harry Tavitian (pian) si Cserey Csaba (percutie) Valenii de Munte 2011

Luni, 15 august 2011 la Casa de Cultura a orasului Valenii de Munte a avut loc un exceptional concert de jazz intitulat “Arta dialogului”. La pian ne-a cantat si incantat Harry Tavitian, un artist care la Valenii de Munte nu mai are nevoie de nici o prezentare. Locuitorii orasului il cunoasc din concertele anterioare devenite un fel de traditie.
Daca nu ai mers inca la nici un concert de-al lui Harry Tavitian inseamna ca nu stii ce ai pierdut, asa ca data viitoare fa-ti timp si vino. Harry e un fenomen in sine. Pe scena nu canta numai cu mainile ci cu toata suflarea, cu tot trupul. E ca un arc incordat care da tot ce are mai bun in el, cantand. In chinurile facerii Harry Tavitian se descompune in cantecele lui, dand viata unor crampeie de muzica, traite pe scena la intensitate maxima. Concertul a fost foarte sugestiv intitulat “Arta dialogului” pentru ca asta a fost cu adevarat, un dialog muzical intre Harry Tavitian si Cserey Csaba.

Articolul integral si fotografii din concert pe: http://elenushu.wordpress.com/2011/08/16/arta-dialogului-harry-tavitian-pian-si-cserey-csaba-percutie-valenii-de-munte-2011/

Arta Dialogului cu Harry Tavitian si Cserey Csaba la Valenii de Munte

august 3, 2011

Grafica afisului: prof. Ionut Popa (caruia ii multumim pentru stradanie si prietenie).

„Arta dialogului”

Harry Tavitian (pian)

&

Cserey Csaba (percuție)

Luni 15 august 2011 ora 19

Casa de Cultură Vălenii de Munte

Intrarea libera

Concertul meu de la Vălenii de Munte prilejuit de Universitatea Populară de Vară „Nicolae Iorga” a devenit deja tradițional. În acest an îl am ca invitat pe Cserey Csaba, percuționist de mare valoare și prieten drag.

Amfiteatrul muzical de la Vălenii de Munte

Satmareanul Cserey Csaba nu este pentru prima oară oaspete la Văleni.  În 2008 am cântat împreună într-un concert-lecție cu titlul „De la blues la etno-jazz” organizat în parteneriat cu cele doua licee din oraș. Concertul s-a bucurat de un succes deosebit, asa cum scria in cronica sa regretatul profesor Nicolae Vasilescu, plecat dintre noi anul acesta: „Jazzul de avangardă din România are în Harry Tavitian şi Cserey Csaba, doi reprezentanţi de excepţie. „Studenţii” din Amfiteatrul Muzical de la Vălenii de Munte i-au ascultat cu o curată bucurie. Pasiunea trăirii celor doi adevăraţi magicieni s-a dezvoltat, pe neaşteptate, într-un recital atent nuanţat, care ne-a oferit şi măreţia invocaţiilor ritualice prezente în ritmurile Orientului, dar şi dinamica gravă a dansurilor transilvănene”.

Orice concert la Valeni – oras in care de 11 ani imi petrec o mare parte din an, e un eveniment deosebit pentru mine. Jazzul la Valenii de Munte a devenit deja o traditie; in anii trecuti i-am avut ca invitati pe pianistul Johnny Raducanu, pe poetul Mircea Dinescu s.a. La publicul de aici, care este deja unul avizat, se adauga fani de jazz care vin special din Ploiesti, Brasov, Fagaras, Bucuresti, Constanta. Organizator si gazda a concertelor, echipa de la Casa de Cultura din Valeni condusa de doamna Iulia Margaritescu a fost de fiecare data la mare inaltime.

O recunoastere neasteptata

februarie 11, 2011

De ieri sunt cetățean de onoare al orașului Constanța. Mă gândesc că este o recunoaştere a stăruințelor mele de peste patru decenii. Nu sunt un om al diplomelor, medaliilor, premiilor și distincţiilor. Nu am fost niciodată preocupat de recunoaşteri. Taică-miu îmi spunea „Fă ce ai de făcut și nu aștepta nicio  răsplată”. Principala mea preocupare este muzica, jazz-ul, mesajul meu și oamenii  cărora să le ofer cu bucurie toate acestea. În urmă cu 40 de ani am făcut o alegere: jazz-ul – un fenomen social, o artă făcută din suflet şi care se adresează sufletului.  Jazz-ul înseamnă libertate și nu se împacă deloc cu orice încercare de instituționalizare.

Pe de altă parte este în firea omului să se bucure atunci când i se recunosc meritele, de aceea pot spune că aprecierea primită mă atinge la coarda sensibilă. La fel ca acum doi ani când mi s-a acordat titlul de cetățean de onoare al orașului Vălenii de Munte  https://harrytavitian.wordpress.com/2009/05/16/valenii-de-munte-acum-o-saptamana/    Le consider pe amândouă ca pe o recunoaștere a jazzului însuși. 

Publicul constănţean este primul care mi-a acordat, cu mulţi ani în urmă, titlul de cetăţean de onoare, atunci când activitatea jazzistică de aici era mult mai intensă decât cea de astăzi. În urmă cu 25 de ani publicul umplea sălile constănţene până la refuz. La Teatrul Dramatic ajunsesem sa cântam cu uşile deschise iar oamenii stăteau și pe hol. Atunci am primit pentru prima dată titlul de cetăţean de onoare al Constanţei.  

Încă nu am discutat amănunte despre cadrul în care mi se va înmâna titlul, dar sper să fie o sărbătoare a jazz-ului și a bunei-simțiri la Constanța.

A trecut si vara (4)…

septembrie 29, 2010

Foto Florin Andreescu http://www.florinandreescu.com/ caruia ii multumesc

Concertul de la Valeni a fost o adevarata sarbatoare a prieteniei intru jazz. Asa cum povesteam in anuntul pentru concert https://harrytavitian.wordpress.com/2010/08/12/poezie-si-jazz-la-valenii-de-munte-trialog-harry-tavitian-mircea-dinescu-si-adam-puslojic/ de Mircea ma leaga o veche prietenie. Atmosfera de la concert a fost extraordinara. M-a impresionat calitatea publicului – majoritatea spectatorilor au fost din Valeni, intelectuali dar si oamneni simpli, de toate varstele. S-au adaugat invitati de la cursurile Universitatii Nicolae Iorga, atat din Romania cat si romani dinafara granitelor. Si, cum spuneam ca a fost o sarbatoare a prieteniei, trebuie sa adaug ca au venit special pentru concert prieteni din Constanta, Brasov, Ploiesti, Fagaras, Bucuresti. Sala s-a dovedit si de aceasta data neincapatoare, desi au mai fost adaugate cateva zeci de scaune. S-a stat si in picioare iar tinerii au stat pe scarile salii.

Domnul profesor Vasilescu mi-a facut si de aceasta data bucuria de a scrie o cronica a concertului:

Din nou înfloresc bucurii în AMFITEATRUL MUZICAL…

„În verdele Văleni, pe prispa albă…”

Iată, a trecut un an! A sosit lumina sărbătorii creştine de Sfânta Maria. Pe platoul din piaţa oraşului se instalează comédii, bărcuţe, tarabe colorate. În parcul recent inaugurat se aude zumzetul pregătirilor. Alături, în clădirea Casei de Cultură, personalul pregăteşte, sub atenta consiliere a dnei. Iulia Mărgăritescu, găzduirea Cursurilor de Vară ale Universităţii Populare „Nicolae Iorga”. În tăcere, cu migală, cu respect pentru uriaşa personalitate a Cărturarului românilor, care aici a gândit şi a scris opere fundamentale pentru cultura română şi universală. Soseşte, frumos tipărit, programul cursurilor, şi aflăm că miercuri 18 august se va desfăşura un „Dialog al Artelor”, prin strădania omului minunat şi artistului de excepţie, pianistul Harry Tavitian. Invitatul său de onoare este poetul Mircea Dinescu. Pretutindeni, freamătul aşteptării.

Sala este plină. Au venit, alături de fraţii noştri din teritoriile vecine României – invitaţi la Universitate – şi elevi, studenţi, profesori, toţi însetaţi de bucuria frumosului artistic. Se deschide cortina! Instrumentele tavitiene se află la locul lor. Aşteaptă întâlnirea cu mâinile vrăjite. În dreapta scenei stau, aparent cuminţi, revoltate discret şi înţelepte, cărţile semnate de Mircea Dinescu. Apar „actorii”. Începe ritualul, căci dialogul dintre Muzică şi Poezie a avut statutul unui ritual.

Ce au „văzut”, ce au „auzit” spectatorii?

Tavitian ne-a introdus în atmosfera filmului mut, când ecranul era acompaniat de un jazzman interpretând scurte piese adecvate filonului narativ. Ne-a invitat apoi în orizontul folclorului balcanic, ilustrat prin „Rapsodia” sa, înflorind de ritmurile dansurilor noastre populare. Dinescu a citit câteva „cântece de vârstă” din volumul de început („Invocaţie nimănui” – 1971), remarcabil prin elegiile sentimentale de îndrăzneaţă noutate imagistică. Aerul trist, mascat de revolta juvenilă din tonul poetului, a fost argumentat de câteva cântece vechi armeneşti, dintre care a strălucit „Sub mărul înflorit”, cu ecouri care tresar şi în volumul „Elegii de când eram mai tânăr” – 1973. Poetul a conspectat pentru public motivele lirice din „Proprietarul de poduri” – 1976. Dinescu îţi citeşte textele cu grija de a le ocroti polenul metaforic şi pare uimit, fericit, de a le reîntâlni, peste ani, frumuseţea imaginilor. Aceeaşi trăire lăuntrică la Tavitian în „Capriciile pentru jazz”, compoziţii proprii de o migăloasă şlefuire ritmică. Între aceste „capricii” şi „Nocturnele pentru jazz”, Mircea Dinescu ne-a propus câteva texte ilustrând „spaima care ne doboară”. A fost un contrast de efect între unduirea leneşă a claviaturilor nocturne şi tremurul silabelor nervoase. S-a evocat urmărirea lui Tavitian la Constanţa, în ipostază de terorist, pe când, în ziua de Crăciun 1989, transporta un vas de sarmale confundat cu un obuz, spre socrii săi. Poetul a comentat evoluţia sa spre o poezie mai direct socială, „irascibilă şi chiar agresiv-politică” (Nicolae Manolescu) din „Moartea citeşte ziarul” – 1990. Un scurt popas în orizontul textelor din ciclul „O beţie cu Marx” – 1996, ni l-a arătat pe tribunul de la „Academia Caţavencu” cu pathosul, sarcasmul şi consecvenţa convingerilor sale. Îndemnul „Desfiinţaţi instituţiile de tristeţe!” a însemnat o invitaţie la întâlnirea cu tot ce este senin şi frumos. Cum zice Iorga: „Veselia omului e ca mirosul florilor: ea nu se înalţă din suflete veştede!” Sunt imperative iubite care s-au armonizat cu fiorul catifelat al muzicii lui Chopin… S-a înţeles că lumea actuală, cu tehnologia agresivă, cu natura strivită de proliferarea civilizaţiei materiale, are nevoie de vraja orfică a unui blues (Trăia în Tesalia, un cântăreţ pe nume Orfeu!…).

Cursanţii Universităţii şi publicul de la Văleni au mulţumit prin aplauze repetate, celor doi maeştrii care ne-au încântat. O ţară în care are loc un asemenea dialog între cele dintâi arte – Muzica şi Poezia – devine mai frumoasă, demnă şi puternică, având conştiinţa şi mândria valorilor ei.

Prof. Nicolae Vasilescu (Colegiul „Nicolae Iorga”), Vălenii de Munte – 20 august 2010

Am primit si pe guestbook cuvintele de mai jos, scrise imediat dupa concert:

Va multumim pentru ca ati adus in orasul marelui Iorga jazz-ul si ati deschis inimile valenarilor spre aceasta minunata muzica. Va aseptam cu noi lectii de jazz. Cu respect, Ruxandra Calinoiu (http://www.harrytavitian.ro/guestr.htm )

La sfarsitul concertului Mircea mi-a daruit o mostra din „Vinul lui Dinescu”. Eu i-am dat o sticla din celebrul cognac armenesc „Ararat” ( http://www.armenian-distribution.ro/)

A trecut si vara (2)…

septembrie 5, 2010

La Valenii de Munte, in dreptul gardului nostru de pe Fundatura Merilor, cu tanti Milica si vacile dansii, in ultima zi de vara a lui 2010

Opt întrebări pentru Harry Tavitian

1) Fiecare artist are propriul său portofoliu de repere. Ce scrie pe drumul tău, care sunt bornele vieţii tale artistice, Harry Tavitian?

M-am născut în Constanţa, pe strada Ilie Pintilie, fostă Take Ionescu, actuală Sarmizegetusa, în mahalaua Griviţei, aproape de oborul oraşului. În fiecare marţi, prin faţa casei noastre treceau carele cu cai şi boi şi o mulţime foarte pestriţă de târgoveţi, muşterii şi gură-cască. Pe la 4 ani am început să iau o surcică din ligheanul cu lemne de sub sobă, cu care dirijam în faţa aparatului de radio Philips la care se transmitea muzică simfonică. Prima lecţie de pian am luat-o la 5 ani şi jumătate. La 7  ani am fost înscris la Şcoala de Muzică şi în foarte scurt timp am ajuns mândria şcolii. Asta a durat vreo cinci ani, după care am ajuns ruşinea şcolii. Începusem să dau cu nasul de frumuseţile vieţii. Cu chiu cu vai am terminat Academia de Muzică din Bucureşti. De la 16-17 ani am început-o cu bluesul şi apoi cu jazzul. Câţiva ani am cântat şi clasic şi jazz dar curând mi-am dat seama că dacă le fac pe amândouă, n-o să fac bine niciuna. Şi pe la 23-24 de ani am renunţat definitiv la pianul clasic, în favoarea jazzului. Pentru că voiam să caut tot timpul, să fiu proaspăt, să nu ruginesc. Şi cam atât.

2) Cineva spunea că bucuria este ultimul act subversiv posibil. Cum stai cu „nefasta” ta sau, altfel spus, cum te împaci cu karma nenorocului? Ai fi în stare să-ţi faci harakiri metafizic, la aflarea veştii că Borges considera nefericirea un păcat?

În privinţa bucuriei aveţi dreptate, cu două mici amendamente: nu este ultimul act, ci primul. Şi nu este subversiv ci chiar foarte legal şi permis. Iar harakiri nu îmi fac, nici fizic, nici metafizic. Nu sunt chiar atât de slab, nici aşa de încrezut şi nici nu vreau să demonstrez nimic, mai ales că Borges se dovedeşte şi aici, încă odată, băiat valabil.

3) Ce cântece ne mai dai la timpan? De ce ai de gând să ne mai cânţi (urmând clasificarea doinelor, de pildă)? De desfătare, de jale, de cătănie, de impozite, de haiducie, de grevă generală, de prostie…

Cu trecerea anilor e firesc ca omul sa se mai coacă. De la o vreme constat că am început să mă mai rumenesc şi eu şi observ cu mare îngrijorare că devin tot mai matur, mai chibzuit, mai cumpănit, mai echilibrat. Apăi, dacă asta înseamnă „evoluţie”, mă lipsesc de ea. Unde-s vremurile când urlam ca un leu rebel şi nestăpânit şi distrugeam şi demolam tot ce prindeam. Dar probabil că mi-a venit vremea să înlocuiesc tot ce am demolat. Mamă, ce muncă m-aşteaptă!

Ca să revin la întrebare, în timpul care mi-a mai rămas v-aş cânta de salvare, de eliberare, de ispăşire, de iertare, de concluzie…

4) Ca orice armean, ai călătorit mult, chiar şi cu gândul. Turismul cultural asiduu la care te-ai pretat atâtea zeci de ani te-a făcut să înţelegi până la urmă „all inclusive”?

Am călătorit mult dar nevoit, forţat, obligat, silit şi împotriva voinţei mele. Aveţi mare dreptate că „m-am pretat”, dar n-am avut de ales. Ce-i cu „all inclusive” ăsta?

5) De ce te iubesc atât de mulţi oameni, iar cei care te urăsc sunt urâţi?

Ştiu şi recunosc că mă iubesc atât de mulţi oameni. Este ceva extraordinar, impresionant, un sentiment gigantic care nu se poate compara decât cu Învierea Mântuitorului. Cred că ei mă iubesc pentru muzica mea. De fapt, această muzică este doar o continuare a dragostei moştenite de la părinţii mei şi pe care nu o pot ţine doar pentru mine.

La cei care mă urăsc, mă gândesc cu grijă. Cred că au avut o copilărie urâtă. În mod sigur, n-ar trebui să-i urâm pe cei care ne urăsc.

6) Facem pariu că eşti cel mai potrivit pentru a compune la pian o piesă după axioma lui Molière, cum că „prefer un viciu comod unei virtuţi obositoare”?

Iar titlul piesei ar fi ”Mai bine o zi leu decât o viaţă, oaie”.

7) Ai aflat, bănuiesc, că Eyjafjallajokull şi-a încetat activitatea. Cine din lumea asta ai dori să ia exemplul vulcanului islandez?

Scaraoţchi.

8) În afară de pian, ce-ai mai lua cu tine pe atât de des invocata insulă pustie?    

Nici pianul. Nimic. Doar nevasta, care după 25 de ani alături de mine, s-a convins că cea mai frumoasă muzică este liniştea.

Revista Tour.ist nr.17/iulie 2010

M-a chestionat Florin Toma. Excelent romancier si jurnalist. Pacatuieste fiindca inca ii mai arde de gluma; are un simt al umorului extraordinar, dar o sa afle Boc si o sa-i puna impozit si pe haz si pe dragostea de jazz.  

Poezie si jazz la Valenii de Munte: „Trialog” Harry Tavitian, Mircea Dinescu si Adam Puslojić

august 12, 2010

Foto Radu Sigheti – Casa de Cultura Valenii de Munte, pe 9 mai 2009 cand am primit titlul de cetatean de onoare al orasului

Trialog – seară de poezie şi jazz

Harry Tavitian (pian)

Invitaţi speciali: poeţii Mircea Dinescu & Adam Puslojić (Serbia)

Cu prezentarea volumului de poezie „Femeile din secolul trecut” si a „Vinului lui Dinescu”…

Miercuri 18 august 2010 ora 19 Casa de Cultură Vălenii de Munte

Concertul este inclus in programul Universitatii Populare de Vară „Nicolae Iorga”. Intrarea este libera.

Spectacolul de miercuri continua seria prezentelor mele din ultimii ani pe scena Casei de Cultura de la Valenii de Munte. Ma leaga de Mircea si de Adam o veche prietenie. Cum afinitatile intre persoane nu sunt niciodata intamplatoare iar jazzul si poezia sunt arte surori, ne-am intalnit de mai multe ori si pe scena, in concerte memorabile, ultimul fiind acum 15 ani, la Constanta.

Oda Bucuriei Inutile

La 21 decembrie 1995 Atelierul de improvizaţie cu nr. 30 de la Constanţa, intitulat Oda bucuriei inutile a avut ca invitaţi pe poeţii Mircea Dinescu şi Adam Puslojic. Poetul Adam Puslojic din Belgrad este român din Valea Timocului („vlah”, cum îi place să-şi spună), membru al Academiei Române. Ideea acestui concert este o continuare a colaborărilor mai vechi – Mircea Dinescu a fost invitat al Atelierelor în mai 1988 iar Adam Puslojic a participat la un concert al lui Tavitian la Belgrad în august 1995. Calitatea comunicării artistice dintre jazz şi poezie a făcut ca spectacolul de la Belgrad să fie cotat de criticii muzicali sârbi ca evenimentul nr.1 al anului muzical 1995. Acest succes a fost reeditat la Constanţa unde un public deschis şi cald, pentru care sala Muzeului de Artă s-a dovedit neîncăpătoare, a aplaudat combinaţiile pline de spontaneitate dintre poezie şi muzică. (Artemie Căluş – Revista Ararat, ianuarie 1996)

Fragment dintr-un interviu la TV Neptun

Harry Tavitian: Au fost Ateliere memorabile când i-am avut invitaţi pe Mircea Dinescu…

Sorin Lucian Ionescu: Care spunea nişte versuri de îngheţa lumea.

HT: Da. Se uitau toţi unii la alţii, de frică, şi nu le venea să creadă că se întâmplă aşa ceva. Ani de zile după aceea mă întreba lumea pe stradă cum am reuşit să ţinem acel concert, care a fost numai cu câteva luni înainte ca Mircea să intre în disidenţă. Încă nu era pe lista neagră, dar era deja pe lista gri. El nu mai era invitat pe nicăieri şi noi făceam concerte cu el la Constanţa.

Revoluţie română cu sarmale armeneşti

În magazia cu efecte a Comisiei ce studiază evenimentele din decembrie ’89, la loc de cinste, printre caietele de însemnări ale Dictatorului fără însemnări, fluiere de miliţian fără miliţieni şi cheile de la seiful fără de seif, ar trebui să troneze oala cu sarmale ce i s-a confiscat în ajun de Crăciun lui Harry Tavitian pe străzile Constanţei. Genialul sfărîmător de piane a fost unicul terorist anihilat de gărzile patriotice la Pontul Euxin. Pensionarilor adunaţi pe baricada unei lăptării, doctori docenţi în vigilenţă, nu le putea scăpa gestul ciudat al domnişoarei ce înmîna la colţul străzii individului pitulat în spatele unei bărbi monumentale, o plasă în care se bălăngănea o oală cît un obuz. Suspect la prima vedere prin însăşi meseria sa de artist, cu ochii de profet asiat fumegînd în barba-i, Harry mai provenea şi dintr-o rasă ce se bănuieşte a fi chiar mai veche decît maimuţa din care am fost îmbrînciţi cu toţii nu de mult, adică armean pur-sînge. Şi cum teroriştii nu puteau fi nici daci şi nici romani, armeanu’ cădea perfect pe schemă. Asmuţind gărzile cu tricolor asupra bărbosului destabilizator, bătrînii retrăiau momentele de extaz revoluţionar ale anilor ’70 cînd se sfîşiau minijupele fetelor în plină stradă, iar pletoşii erau purtaţi cu alai pe la frizerii. Somat să scoată grenadele şi kalaşnikoavele din sarsana, jazzman-ul, cu pistolul la tîmplă, a dezamorsat cu mîini tremurînde capacul oalei infernale pînă ce nările nevricoşilor patrioţi s-au dilatat de mireasma enibaharului, a verzei acre şi-a ciolanului afumat pitulat printre sărmăluţe. Prudenţi şi cam jigniţi, bătrînii au hămăit în cor: „să guste! să guste! să guste!”, convinşi că teroristul armean s-a deghizat în traficant de sarmale cu efect întîrziat. Harry n-a apucat să îngurgiteze decît vreo trei, restul fiind rechiziţionat degrabă întru victoria revoluţiei române. (Mircea Dinescu – Academia Caţavencu, august 1995)