Jenaki Serafidis, Lucica Kuiumgian, Sergiu Kirkor, eu si căţeaua Zeta pe Bd. Lenin – Constanţa, 1961
Astăzi serbăm Crăciunul. În Biserica Armeană, Naşterea Mântuitorului se prăznuieşte împreună cu Botezul Domnului.
https://harrytavitian.wordpress.com/2007/01/05/craciunul-armenesc-2/
Praznicul ţine încă 8 zile – amănunte pe pagina Patriarhiei Armene de la Etchmiadzin:
Puteţi citi mai jos despre sărbătorile şi zăpezile de altă dată.
Interviu realizat de Mihail Vakulovski
– Domnule Harry Tavitian, se pare că în acest an nu vom avea zăpadă de sărbătorile de iarnă. Cum vă amintiţi de Crăciun şi revelion din perioada copilăriei? Ce era musai să nu lipsească?
– În anii copilăriei mele – pe la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut – viaţa comunitară era foarte intensă. La sărbătorile mari (mai ales de Surp Agop (Sfantul Iacob, ziua tatălui meu, care cădea la mijlocul lui decembrie) casa era plină cu rude şi prieteni, colegi ai tatălui – bijutieri, ceasornicari. Cu 2-3 zile înainte maică-mea începea să pregătească bucatele. Masa era plină cu pastramă armenească, sugiuc, salată de boeuf, sărmăluţe-n foi de viţă, cozonaci, tort. Bradul era nelipsit. În ajunul Crăciunului tata, care juca teatru în trupa de amatori a Clubului Armenesc de la Constanţa, se îmbrăca în Moş Crăciun şi venea cu sacul cu cadouri. De Crăciunul 1956 (aveam 4 ani şi jumătate), după vizita moşului, i-am spus mamei: „Moşul ăsta parcă avea vocea lui tata”. În anii următori, părinţii mei au avut dificultăţi serioase în organizarea sosirii lui Moş Crăciun.
https://harrytavitian.wordpress.com/2006/12/25/interviu-pe-egophobia/
Dar de la începutul anilor ’60 pentru armenii din România a început un nou capitol: emigrarea în America. Asta a afectat hotărâtor viaţa noastră. Aveam 10-12 ani, când, rând pe rând, toate rudele noastre au început să plece. În acest timp, părinţii mei se încăpăţânau să nu facă acest pas, deşi eram din ce în ce mai singuri. Acest lucru s-a dovedit, în cele din urmă, vital pentru cariera mea. Mă îndoiesc că în America aş fi rezistat tentaţiilor şi presiunii sufocante a comercialului.
În ultimii ani sărbătorile de iarnă mi se par din ce in ce mai sărăcite spiritual. Acum nu mai este decât o stare interioră – pentru fiecare, cât şi cum o are. Până şi bucuria zăpezii a rămas o amintire.
– …oare cînd aţi cîntat primul colind? Dar primul colind pe scenă?
– În copilărie în familiile armeneşti se pierduse tradiţia colindatului. În 1990 am început să-i întreb pe armenii bătrâni din Constanţa dacă pe vremea lor se colinda. Şi am descoperit un colind vechi care era cântat de cetele de bărbaţi, în seara de ajun a Crăciunului Armenesc. Colindul se numeşte „Avedis” – Vestea minunată a Naşterii Mântuitorului. Armenii sărbătoresc Crăciunul odată cu Botezul Domnului, pe 6 ianuarie, păstrând tradiţia primelor secole ale creştinismului. Aşadar, pe 5 ianuarie, după Slujba de Ajun de la Biserică, se mergea pe la casele armeneşti cu colindatul. Am reuşit să reconstitui melodia şi am făcut o ceată de colindători cu care am mers ani de-a rândul şi noi pe la armeni să vestim bucuria Naşterii lui Hristos. Nu vă pot spune cât de impresionant a fost în primul an când am mers cu colindul, când am văzut lacrimile din ochii multora – ne spuneau că nu credeau că vor mai auzi vreodată „Avedis”-ul. Anul trecut când m-am hotărât să scot CD-ul „Birth” cu suita „Christmas Cantata” în duo cu percuţionistul Cserey Csaba, am inclus şi acest colind armenesc.
Prima prelucrare după colinde am făcut-o în decembrie 1983, când am fost invitat într-un turneu în Ungaria alături de septetul György Szabados. Tot în decembrie ’83 am cântat aceste colinde la Festivalul de jazz de la Braşov şi apoi la concertul de Crăciun de la Constanţa. Aşa cum am mai spus, au fost foarte multe lucruri pentru care eu nu am asteptat o revolutie ca sa le fac. Pot să spun că sunt un „veteran” al concertelor de Craciun (am organizat la Constanţa ani de-a rândul asemenea concerte, primul in 1982). În iernile întunecate dinainte de ’89 încercam să aduc puţină bucurie în suflete cu aceste concerte.
– Tradiţiile v-au ajutat ca muzician? Muzica populară v-a inspirat sau v-a enervat?
– Nu m-a enervat niciodată dar deşi cochetam de la începuturile mele jazzistice cu folclorul (de pe la începutul anilor ’70), conştiinţa valorii şi a profunzimii acestuia am avut-o mult mai târziu. Acum, la distanţă de vreo 40 de ani de atunci, pot să spun că fără tradiţie nu ai rădăcini.
– Care e relaţia dintre jazz şi muzica tradiţională?
– Jazzul însuşi este o formă de folclor. Spontaneitatea şi oralitatea sunt cele două trăsături de bază ale apariţiei, dezvoltării şi transmiterii jazzului. Muzica tradiţională şi jazzul sunt precum tatăl şi fiul. Dar care o fi unul şi care o fi celălalt?
– În jazz există tendinţe populiste?
– Există, dar când începi să devii populist nu se mai cheamă că eşti jazzman.
– Cu ce muzicieni se împacă mai bine cîntăreţii de jazz, de muzică populară, cu rockerii, raperii, …maneliştii?
– Cu oricare, cu condiţia să aibe talent şi dragoste pentru ceea ce face. Şi să aibe şi conştiinţa meseriei sale.
– Dacă nu ar fi existat muzica, ce artă aţi fi ales? Ce v-ar fi plăcut să faceţi?
– în locul vâslei creştea un apendice
cinci apendici de vâslă
nici clopotul nu mai bătea 37 cu două linii
herghelia paşte minusculă pe un câmp de beton armat
(HT – Constanţa, 1984; nepublicată)
– Ce profesie în afara muzicii v-ar plăcea?
– Mecanic de locomotiva.
– Ştiu că mai scrieţi şi poezie, cînd muzica nu vă poate ajuta şi folosiţi poezia, e nevoie de-o stare specială sau e un fel de alt fel de antrenament?
– Este o stare continuă de poezie. Mai dură sau mai delicată, tot poezie se cheamă.
Interviul a fost realizat de Mihai cu ocazia concertului de Crăciun de la Făgăraş. Îi mulţumesc pentru ajutorul dat (şi de această dată) prin promovarea concertului în „Zile şi Nopţi” şi pe blogul său: http://vakulovski.livejournal.com/85620.html
Harry Tavitian's Blog 