Concert Harry Tavitian – Cserey Csaba la Doors Club Constanța

Concert aniversar: Doors Club Constanța 10 ani de activitate

Harry Tavitian (pian, voce)
Cserey Csaba (tobe, percuţie)

Invitați: Aida Tavitian (voce)
Florian Stoica (pian)

Duminică 24 ianuarie 2016 ora 20.30

Prețul unui bilet este 40 de lei.
Info și rezervări la tel.: 0763 66 16 22. Numărul de locuri nu este foarte mare, așa că grăbiți-vă să rezervați loc. Nu se fumează în sală!

Evenimentul pe Fb: https://www.facebook.com/events/1715137675388594/

Acum 10 ani, Mircea Boldea, vechi fan de jazz, mă invita să susțin concertul de inaugurare la Clubul Doors. Sunt onorat ca, la această frumoasă aniversare, să cânt din nou la Doors, de data aceasta cu prietenul meu Cserey Csaba, unul dintre cei mai inventivi percuționiști români de jazz. Îi vom avea ca invitați în duo, pe Aida Tavitian (voce) și Florian Stoica (pian).

Cserey Csaba îmi este un partener foarte drag. Are mult rafinament, sensibilitate, plus un simț extraordinar al ritmului și al… umorului. În ultimii 15 ani am cântat împreună în duo, trio sau ca invitat al formaţiei mele Orient Express, în numeroase concerte din România, Ungaria, Belgia, Germania, Austria, Turcia.
Cserey Csaba: „Mă bucur să revin la Constanța, orașul natal al lui Harry, unde am fost înconjurat totdeauna de public cu multă căldură. Harry e un om foarte interesant, misterios, atras – ca și mine – de lumea Orientului. Simt că în jazz mă exprim pe mine însumi și reușesc să transmit această emoție și publicului. Muzica pe care o fac cu Harry este ceva aparte, poate chiar esența jazzului: spontaneitatea și trăirea adevărată”.

Aida Tavitian (voce) și Florian Stoica (pian), invitați în concert.
Născută în 1976, Aida Tavitian este absolventă a Universității Naționale de Muzică din București; este profesoară de pian la Colegiul Național de Arte „Regina Maria” din Constanța. A cântat cu Corul Radiodifuziunii Române sub bagheta maestrului Aurel Grigoraș și a colaborat cu Corul Madrigal. Cântă jazz în diverse formule cu muzicieni constănțeni și în ultimii ani a participat ca invitată în concerte alături de Harry Tavitian la Constanța, București, Mangalia și Vama Veche.
Florian Stoica, născut în 1977 la Constanța. Pasiunea pentru jazz apare la vârsta de 7 ani când l-a ascultat pe pianistul Oscar Peterson. De atunci, întreaga sa evoluție muzicală a fost dedicată jazzului.
Este absolvent al Universității Naționale de Muzică din București, unde a urmat în paralel secțiile de Pedagogie Muzicală și Jazz.
Predă Teoria muzicii și jazz la Colegiul Național de Arte „Regina Maria” și este Inspector pentru Arte la Inspectoratul Școlar Județean Constanța.
Ca pianist de jazz, concertează solo sau în diverse formații.

Cronici la concertele duoului meu cu Cserey Csaba
„Un concert excepţional la Bruxelles! Îndelung aplaudaţi de un public entuziast, cei doi maeştri ai jazzului românesc au oferit un spectacol de neuitat. Frumuseţea muzicii lor a hipnotizat pur si simplu audienţa“.

„Exuberantul Cserey Csaba și complexul Harry Tavitian, în ciuda deosebirii de temperament, sau poate tocmai de aceea, formează un cuplu seducător, o „fabrică” ambulantă de jazz. Aparent, responsabil cu show-ul ar fi Csaba, în timp ce Harry ar fi cel ce explorează adâncurile simțurilor muzicale. În timpul concertului, rolurile se schimbă, iar artiștii intră în rolul de „solist” pe rând, completându-se cu fantezie și bun-simț“. (Maria Sângiorzan, TV net – Cluj)

„Harry Tavitian & Cserey Csaba iarăşi au uimit – la fiecare concert al maeştrilor eşti pur şi simplu hipnotizat de scenă, atât muzica lor, care transmite o bucurie imensă de a exista, cât şi energia celor doi te ţin în priză şi te fac să te simţi participant la o conspiraţie mondială a celor aleşi să se bucure de muzică“ – scriitorul Alexandru Vakulovski despre concertul susţinut de duo la Festivalul Stufstock, Vama Veche, 2008

Invitații mei: Florian Stoica (pian)   Aida Tavitian (voce)

Concert Harry Tavitian – Cserey Csaba la Constanța, vineri 15 noiembrie

Cu Cserey Csaba la Muzeul Satului, în septembrie 2013 (foto Manuela Tavitian)

ALL THAT JAZZ

Harry Tavitian (pian, voce)
Cserey Csaba (tobe, percuție)

Vineri, 15 noiembrie 2013 ora 19:00
Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”

Concertul face parte din Festivalul Internațional al Muzicii și Dansului – ediția 39

Veti putea asculta de la blues și teme clasice de jazz la compoziţiile noastre (jazz de avangardă cu influenţe folclorice)

Biletele se pot procura de la Agenția teatrului, aflată în holul acestuia.
Program: de luni până vineri între ora 11-17. În zilele când sunt spectacole, între ora 18-19.
Telefon Agentie bilete: 0241 481460

Vă așteptăm!

Primăvara pătimirii noastre

Părintele Nicolae Picu și ctitoria sa, Biserica Sfântul Mare Mucenic Mina din Constanța

Acum exact un an fusesem la Denia din Joia Mare, la biserica Sfântul Mare Mucenic Mina. Primul an când participam și la Denie. La Biserica Sfântul Mina ajungeam, până anul trecut, destul de târziu, pe la 10 seara, după ce Denia se terminase și Sfânta Cruce era deja în mijlocul bisericii. Mulți credincioși stăteau toată noaptea la priveghere. Se citea până în zori Psaltirea iar părintele Picu spovedea credincioșii, reușind să asculte cu dragoste pe toată lumea, în ciuda oboselii. Am spus de multe ori că eu mă simt mai bogat decât alții, fiind armean prin naștere și român prin adopție. Pentru cei care nu știu, armenii din România sărbătoresc Paștele la aceeași dată cu românii ortodocși. Așa că până anul trecut mergeam împreună cu soția mea la Denii și la armeni și la români. În Joia Mare, de dimineață, mergeam la Sfânta Liturghie la români. La prânz soția mea vopsea ouăle pentru Paște, împreună cu soacra mea, ca sa le punem seara, la Cruce. Apoi de la ora 4 după-masă mergeam la biserica armeană unde era slujba Spălării picioarelor – părintele Avedis Mandalian spăla picioarele unui copil. Slujba nu era lungă, așa că plecam apoi la Biserica Greacă, fiind aproape de cea armeană, tot în Peninsulă – zona veche a Constanței. Acolo Denia începea la ora 5. La ora 7 seara ne întorceam la Denie, la Biserica Armeană. Slujba de la Biserica Armeană e impresionantă. Pe Altar sunt 12 lumânări care se sting una câte una, pe măsură ce se citesc cele 12 Evanghelii. La sfârșit biserica rămânea în întuneric, noi – corul, cântam Der Voghormia (Doamne Miluiește) de 40 de ori. Apoi părintele Mandalian cânta din altar un imn sfâșietor – Ur es mayr im? (Unde ești Maica Mea?) – după care biserica rămânea în întuneric și tăcere. Când se aprindeau apoi luminile, ne simțeam ca și cum revenisem din alt timp și din alt loc.

Mergeam apoi într-un suflet să mă schimb de ”șabig” (îmbrăcămintea de la cor), ca să plecăm la Sfântul Mina.

Biserica Sfântul Mare Mucenic Mina din Constanța – foto Andra Ureche

Anul trecut, în Postul Mare, părintele Avedis Mandalian a fost mutat de la Constanța și despărțit de turma pe care o păstorise cu dragoste timp de 26 de ani. Din pricini imaginare. https://harrytavitian.wordpress.com/2012/03/27/la-mutarea-parintelui-nostru-avedis/ Din duminica în care ne-am despărțit de părintele Mandalian, nu am mai putut intra în biserica armeană.

Așadar, pentru prima dată, anul trecut am fost la Denia din Joia Mare, doar la Sfântul Mina. Cine s-ar fi putut gândi că peste un an, nu voi mai putea intra nici acolo iar părintele Nicolae Picu va fi, și dânsul, izgonit din biserica pe care a ctitorit-o și de lângă credincioșii la care ține așa de mult.

Acum câteva zile la Antena 3, la emisiunea În premieră, unul dintre subiecte a fost legat de modul cum Arhiepiscopia Tomisului a pustiit livada și via de la Nazarcea. http://www.youtube.com/watch?v=wlqzreyyItk&feature=youtu.be

După emisiune, am primit pe Facebook de la doamna Eugenia Constantinescu – și dânsa fiică duhovnicească a părintelui Picu, următorul mesaj: „Nu aș dori ca și Sfânta biserica a Sfântului Mare Mucenic Mina să devină precum livada sau via de la Nazarcea. Acolo a fost viață, căci pomii, via sunt simbol al vieții, sunt vii. Acum totul este mort, este numai pământ. Ați mai intrat în biserică să vedeți cum arată acum, de când a plecat părintele Nicolae? Eu am fost, și totul a început să se vestejească, să moară puțin câte puțin, de dorul celui care slujea cu atâta credință și dragoste acolo, părintele Nicolae. Acum îmi pare că totul este fals și rece. Chiar și Sfânta Cruce veche de peste 100 de ani pe care o sărutam în duminica Sfintei Cruci (și care altădată era atât de frumos împodobită cu flori) acum părea o bucată de lemn sculptat, trântită pe niște flori aruncate la întâmplare. Să încercăm sau, mai bine spus, să facem cumva ca această minunată biserică să nu se transforme într-o clădire frumoasă dar rece, fără suflet. Biserica înseamnă în primul rând suflet, dragoste, iubire dar acum acolo nu mai este așa ceva. Este numai fățărnicie, ipocrizie, dorință de înavuțire. Dumnezeu să ne ajute să facem în așa fel încât totul să reînvie și să fie iar ca acum ceva timp în urmă!”

Răspunsul meu a sunat așa: „Stimată doamnă Eugenia Constantinescu, eu n-am mai putut intra în biserică de la plecarea părintelui Nicolae. Soția mea, Manuela, intra pentru câteva minute să ducă pomelnicele pentru Sfânta Liturghie. Duminica aceasta mi-a spus că nu mai poate să meargă în continuare – că e într-adevăr de vise rele cu ce kitsch-uri au înzorzonat biserica noastră, care era un model de bună-rânduială, în spirit autentic ortodox. O să încercăm să trecem mai devreme, să lăsăm pomelnicele la altă biserică”.

Ela Leonte – nelipsită și dânsa de la protestul nostru cu flori: „Tot timpul cât am ascultat de afară slujba și cântările bisericești am avut în gând o veche legendă despre un prizonier turc căruia un domnitor i-a promis libertatea daca sapă o fântână. Robul a săpat fântâna ani mulți pentru că era o zonă fără multă apă iar la sfârșit nu a primit atât de dorita libertate. A zis atunci: Măria ta, apă ai – suflet n-ai. Eu le-aș spune la fel celor care cântă frumos în biserica noastră: voce ai – suflet n-ai, pentru că poate părintele Nicolae nu avea voce de X factor dar punea atâta suflet când cânta în biserică, încât ne bucura și ne înălța cântarea dumnealui. Nu-mi imaginez sărbătoarea SFINTELOR  PAȘTI fără bucuria pe care ne-o sădea părintele în suflete. Vă așteptăm acasă, părinte Nicolae!”

Părintele Nicolae ne-a promis că va veni să își îmbrățișeze credincioșii afară, pe pajiște, într-una din duminicile de până la Paști. Vom anunța cu o duminică înainte. Până atunci, continuă primăvara pătimirii noastre.

Părintele Nicolae, la Vecernia din ziua de Paște. Foto: Iulia Picu

O clipă inima mi se făcuse cer

Biserica Sfântul Mina, Constanța – 17 martie 2013 Foto: Cotidianul „Liderul de opinie”

„O clipă inima mi se făcuse cer” (Părintele Arsenie Papacioc)

Ce s-a întâmplat duminică la Biserica Sfântul Mare Mucenic Mina poate înțelege doar cine a fost cu noi în împreună-rugăciune sau a mai trăit astfel de clipe. Ține de iubirea nebună a lui Hristos. Dragoste, bucurie lumină, căldură. Curaj, solidaritate și mai mult decât atât. Clipe de  frumusețe sufleteasă. Fețe transfigurate sub puterea harului. Adevărata biserică, clădită de părintele nostru drag, Nicolae Picu, în suflete. Un crâmpei din credința despre care spune Mântuitorul că „nici porțile iadului nu o vor birui”. Adevărata Biserică a Sfântului Mina a rămas neschimbată și e unită în rugăciune.

Duminică 17 martie 2013. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai și lăsata secului pentru Postul Paștelui.

ora 8.30 Mă trezesc ca să mergem la Sfânta Liturghie, la Biserica Sfântul Mare Mucenic Mina din Constanța. E vorba de biserica maramureșană de lemn de pe malul lacului Tăbăcărie. Sfântul Mina ne e patron la căsnicie iar părintele Nicolae Picu, ctitorul și parohul acestei minuni de biserică, părinte spiritual. Dânsul a avut parte de o îndepărtare nedreaptă și violentă din biserică și de un adevărat linșaj, datorită unei manipulări media de anvergură. Noi, credincioșii acestui lăcaș și toți cei care au avut bucuria să-l cunoască pe părintele Nicolae, ne-am trezit izbiți ca de un țunami și am rămas înmărmuriți de cele ce se întâmplă. Confuzia a cuprins mințile, iar îndoiala, inimile. Miercuri am asistat în direct la Antena 3 la drama părintelui Remus Dumbravă, Dumnezeu să-l odihnească cu drepții. Preot misionar la Arhiepiscopie și trimis să slujească împreună cu alți preoți Taina Sfântului Maslu la biserica Sfântul Mina rămasă fără slujitorul de drept, face comoție cerebrală și cade secerat, în momentul în care îmbrăca veșmintele ca să înceapă rugăciunea. Îmi dau seama imediat că nu mai e de stat la povești și fac un apel pe Facebook. Începe o luptă de gherilă cu știrile false care continuau să inunde spațiul public și care îl scoteau țap ispășitor tocmai pe cel care era victima – părintele Picu. Tot mai multă lume începe să dea mesaje de susținere și să comenteze pe Facebook și pe paginile ziarelor. Începem să ne venim în fire și să ne dăm seama că „cei autorizați” vorbeau doar de „intabulări”, statute și alte alea. Dar de noi, de sufletele noastre, nu vorbea nimeni. Apăi, Biserica e a noastră, a credincioșilor! Atunci am zis – ia să mergem noi să vorbim cu Sfântul Mina, duminică. Până acum se întâmplase așa cum spune la Evanghelie: „bate-voi păstorul și se vor risipi oile” Dar Hristos mai spune și „nu te teme, turmă mică”…

Ora 9.40 Descindem la fața locului. Pe malul lacului, purtătorul de cuvinte al Arhiepiscopiei. În jurul bisericii, plin de reporteri și cameramani. Pe alee, mașina Zip Escortului. Îi salut pe băieți, ei coboară geamul: „Să trăiți, nea Harry!”

Ora 10. Începe Sfânta Liturghie. Afară se aude, la difuzoare, slujba din biserică. Părintele Nicolae a făcut totul (slujbele, interiorul și exteriorul bisericii care e un ansamblu arhitectural de mare valoare) ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. Chiar și sonorizarea. Toate acestea îi oglindesc sufletul precum se oglindește biserica în lac.

Ora 10.10 Apelul nostru către cei care îl cunosc pe părintele Picu și îl susțin fusese să ne întâlnim toți cu câte o floare în mână să ne rugăm la Sfânta Liturghie, pe pajiștea dintre biserică și Centrul Arca. Dacă părintele este scos din clădirea bisericii, suntem și noi cu el, în afara ei. La biserica Sfântul Mina venea lume de peste tot. Ne știam din vedere, dar de unde să-i iei? Mai ales că părintele ne sfătuise ca, dacă ne tulburăm la slujbă venind în continuare la Sfântul Mina și suntem ispitiți ca să judecăm sau să ne mâniem, mai bine să mergem la bisericile unde avem pace sufletească. Eu personal, de la plecarea părintelui, nu am mai fost la slujbe la Sfântul Mina. Nu sunt atât de puternic sufletește. Așa că, pentru a ne mobiliza în doar două zile, am făcut o campanie masivă pe blog și pe Facebook. Probabil că i-am căpiat pe cei care mă știu doar ca pianist de jazz și nu înțeleg ce se întâmplă în biserică. Scuze! Am avut mare noroc că o parte a mass-mediei a avut curaj să transmită apelul nostru. Respect!

Ora 10.15 Din ce în ce mai multă lume se adună, cu florile în mână. Mulți tineri care au aflat probabil de pe net dar și pe care părintele, cu delicatețea și bunătatea dânsului, reușise să îi apropie de biserică. Persoane mai în vârstă, care aflaseră de la TV. Sunt sigur că ne-a strâns  Sfântul Mina (am fost martor la multe minuni ale lui pe care tot amân să le mărturisesc). Cine nu a trăit astfel de lucruri, nu poate înțelege.

Ora 10.30 Îmi dau seama brusc că afară e soare și nu adie nici o boare de vânt. Ne temusem că vremea ne va fi potrivnică (se anunțaseră doar vreo 2 grade și cine a trăit la malul mării și a simțit cum te taie vântul și îți intră umezeala în oase, știe ce zic…).

Ora 10.40 Manuela, soția mea, vine cu o carte în mână. Părintele Arsenie Papacioc. „O clipă inima mi se făcuse cer”. Tocmai ne-o dăruise cel care o și alcătuise, Ieromonahul Benedict Stancu, fiu duhovnicesc drag al părintelui Arsenie. Părintele Benedict (pe atunci Felix) era și el cu noi, în 1994. Cum am mai povestit, în acele vremuri tainice ale începutului, eram câțiva oameni la crucea de lemn, la slujbele părintelui Nicolae. Să nu fie cartea, un alt semn? Sâmbătă seara a luat foc în chip inexplicabil prima pagină a deciziei de caterisire a părintelui Picu. De la candela care arde necontenit pe masă, în fața fotografiei marelui Arsenie Papacioc (unul dintre părinții spirituali ai preotului Nicolae și familiei dânsului), la Centrul Arca pentru persoane cu handicap din curtea bisericii.

Ora 10. 50 Crezul. Copiii zburdă în voie așa cum fac de ani de zile, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Oameni îngenunchiați pe iarbă. Liniște desăvârșită și împreună-rugăciune. Mare mângâiere sufletească.

Ora 11.45 Sfânta Liturghie se termină și în biserică părintele Maxim, trimis de la Arhiepiscopie să slujească, începe predica. Știind că noi anunțasem că după slujbă aveam să facem o rugăciune comună, reporterii și cameramanii încep să se grupeze. Începem și noi să strângem rândurile. Ani de zile cât a ctitorit biserica, părintele Picu a slujit afară. Așa stăteam și atunci și își găsea fiecare locșorul unde să asculte slujba și să se roage, împrăștiați pe aleile parcului. La fel ca la jazz, așa e și în adevărata biserică. Totul e pornit din suflet, autentic și spontan, cu mare libertate sufletească. Crește grupul, precum frământătura. Copilași cu flori în mână, tineri, bătrâni, oameni cu carte sau oameni simpli, copii și tineri cu handicap – unii în fotoliu rulant, mulți părinți cu copii în brațe, oameni în baston sau în cârje.

Foto: Dana Lebed

Ora 12.45 Părintele Maxim încă se luptă cu predica, în speranța că lumea și presa or să plece.

Ora 13.10 Se termină predica. Reporterii și cameramanii pe poziții. Cu o zi inainte, Antena 1 și Antena 3 anunțaseră la ore de maximă audiență apelul nostru: „enoriașii vor cere întoarcerea părintelui Nicolae Picu la cârma bisericii Sfântul Mina cu o rugăciune comună, în curtea lăcașului de cult. Ca să audă toți: de la șefii Bisericii, până la Dumnezeu”. Precum  vârful turlei bisericii noastre maramureșene, am simțit că se avântă și rugăciunea noastră. Cu adevărat, și mie, păcătosului, o clipă inima mi se făcuse cer.

Foto Dana Lebed

Brusc, volumul muzicii bisericești care se aude din boxe devine asurzitor. Mă readuce cu picioarele pe pământ. Ne ridicăm din genunchi. Reporterii și cameramanii, pe care îi simțisem și pe ei în împreună-rugăciune, uitând o clipă că suntem doar un subiect de presă. Atitudine ireproșabilă – au respectat apelul ca să nu tulbure rugăciunile noastre la Sfânta Liturghie și să aștepte declarațiile de la sfârșit.

Răspund la întrebările presei – înregistrarea audio o puteți asculta pe pagina Radio Constanța, în reportajul Danei Lebed, căreia îi mulțumim! Așa cum mulțumim tuturor celor din mass-media care au relatat cu profesionalism și fără părtinire tot ce s-a întâmplat. http://radioconstanta.ro/audio-actiune-de-sustinere-a-preotului-nicolae-picu-la-biserica-sf-mina-t2713.html

M-a impresionat în aceste zile solidaritatea extraordinară – nu doar constănțeni ci și persoane din străinătate care l-au cunoscut pe părintele. Sau care nu l-au cunoscut dar și-au dat seama de situație. Au trimis mesaje de susținere și chiar s-au rugat pentru dânsul. Cum spuneam presei duminică „și frați musulmani, evrei, lipoveni, armeni, greci ni s-au alăturat; au dorit să fie apărători ai dreptății”.

Nimic din toate acestea nu va rămâne nerăsplătit. Vom face o listă cu toate numele celor care s-au gândit la părintele Picu, indiferent de confesiune sau religie și părintele ne-a spus că îi va pomeni în rugăciune. Vom adăuga și pe cele ale potrivnicilor, cu nădejdea că în ceasul al 12-lea vor înțelege că fără apropiere de sufletul poporului credincios, totul este fără sens. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”!

Ora 13.45 Plecăm spre casă. Lumea își ia la revedere, ne salutăm și mulți îmi spun: „ne vedem duminica viitoare”. Sunt o clipă descumpănit. Nu știu, vom vedea…

La sfârșit, crucea înconjurată de florile cu care fiecare venisem de acasă, puse toate în bună rânduială, așa cum îi plăcea părintelui. Înainte-prăznuire a Patimilor. Dă-ne Doamne să vedem și Sfântă Învierea Ta!

Va iubim, Parinte Nicolae!

„Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni” (Evanghelia dupa Ioan, cap 15).

De cateva zile ma uit precum curca-n lemne si ma crucesc citind toate cate se scriu in ziare si se spun pe la televizoare, despre parintele Nicolae Picu, de la Biserica Sfantul Mina din Constanta. Ca „parintele a furat biserica” si „a dat-o de pomana unei asociatii”!!! Sfantul Mina ne e ocrotitor la casnicie si parintele Nicolae, duhovnic.

Sfantul Mina e ocrotitorul pagubasilor. Noi, credinciosii de la Biserica Sfantul Mina suntem acum pagubiti prin oprirea de la slujire a parintelui nostru duhovnicesc. Acuzat, culmea, „ca a furat”!! Vai, cum dintr-o data se poate isca viforul ispitelor! Cat de mult a putut sa-l intarate parintele pe „uciga-l toaca”, cu rugaciunile neincetate la Sfantul Mina! Va iubim, parinte! Sfantul Mina si Sfantul Nicolae vor face dreptate!

1994, septembrie. Dupa-masa calda de toamna. O cruce de lemn proaspat ridicata pe malul lacului Tabacarie si o mana de oameni. Pe aleea plina de hartoape apare o Dacie amarata. Coboara un preot, coboara si preoteasa. Merg la porbagaj si scot o masuta plianta pentru cele cateva paini aduse de credinciosi. Lumanari aprinse si Acatistul Sfantului Mare Mucenic Mina.

Sfarsitul anilor ’90. Biserica de lemn in cinstea Sfantului Mare Mucenic Mina e deja ridicata, in chip minunat si cu multa osteneala din partea parintelui Nicolae Picu. De oboseala, parintele face si un accident cerebral. Sfantul Mina nu il paraseste si scapa cu viata dupa o operatie pe creier, reluindu-si slujirea in biserica.

Ajunul Craciunului. Frig de crapa pietrele. Merg impreuna cu Manuela, sotia mea care lucra de cativa ani ca asistent social cu copiii bolnavi de SIDA din Constanta, sa luam la biserica cativa dintre copiii abandonati in sectia de infectioase a spitalului de la gara. Mergeam des cu copiii la slujba la Sfantul Mina. Parintele Nicolae si doamna Mariana, sotia dansului, ii indragisera foarte mult. Ne asteptau acum la slujba de Ajun. Urcam in spital – copiii sunt deja imbracati. Mihaita, unul dintre ei, e insa in pijamale. Ii e foarte rau, are febra mare. Mihaita incepe sa planga cu sughituri, disperat ca il lasam in spital si nu poate sa mearga si el la biserica. Manuela se roaga de asistenta sa il lase totusi. „Mai Manuela, tu nu vezi ca isi da ochii peste cap de la febra”, zice asistenta. „Tu vrei sa iti moara pe drum?” Mihaita plange deznadajduit, implorandu-ne sa-l luam. Stiam cu totii ca probabil era ultimul lui Craciun. Asistenta risca si ea si e de acord. Il infofolim bine si pornim. Intuneric, vantul taios de pe malul lacului, manutele copiilor pe care le tineam cat puteam de strans si rugaciunea disperata la Sfantul Mina sa nu se impiedice in vreo piatra si sa ajungem cu bine la biserica. Biserica luminata de lumanari, bradul impodobit, vreo doua radiatoare pentru putina caldura. Bucuria fara margini a parintelui si a preotesei. Copiii de la spital spun ca au invatat si ei colinde si le canta. Bucuria Nasterii Mantuitorului si lacrimile din ochii parintelui si din ochii nostri. Drumul inapoi, cu Mihaita strangand la piept darul de la Mos Craciun care avea sa fie, intr-adevar, ultimul.

2001. Presedintele Consiliul Judetean din acea vreme imi interzice concertul de Craciun de la Muzeul de Arta, in chiar ziua concertului. De sarbatori stau si fac dosare pentru Comisia de Abuzuri de la Parlament. Fara mare nadejde, dar in ideea ca trebuie sa o fac. Altfel, abuzurile vor continua si o vor pati si altii. Ii povestesc parintelui Picu. Ma priveste in ochi si imi spune: „Mai gandeste-te!”. Am inteles atunci ca Dumnezeu m-a ferit de o lupta urata si fara sens.

2008, decembrie. Dupa 7 ani in care nu am mai organizat concerte in Constanta fiindca am avut sufletul amarat de cele intamplate in 2001, cant iarasi la Muzeul de Arta. Concert de Craciun. Caritabil. Pentru a ajuta copiii si tinerii ingrijiti la Centrul Arca al Bisericii Sfantul Mina. O sala arhiplina ca pe vremuri. Unul din tinerii de la Centru, cu sechele de encefalita, mergand foarte greu, ajutat de mama. Imi zambesc fericiti amandoi si mama imi spune ca venea cu multi ani in urma la Clubul meu de jazz de la Biblioteca Judeteana. Aplauzele de la sfarsit si copiii de la Centru, cu traistute pline de nuci si covrigi, impartindu-le. Sfantul Mina mi-a vindecat rana din suflet si m-am impacat atunci cu orasul meu, Constanta.

Emotia care ma cuprindea de fiecare data cand mergeam la biserica maramureseana de lemn de pe malul lacului Tabacarie, cutremurat de cate minuni facuse Sfantul Mina cu noi, toti. Harul extraordinar al parintelui Nicolae Picu, bucuria si dragostea cu care slujea lui Dumnezeu si credinciosilor. Amintirea serilor de toamna cand o mana de oameni impreuna cu un parinte, la o cruce de lemn pe malul lacului, ii citeau cu mare drag Acatistul, Sfantului Mina.

Harry Tavitian 60 la Club Phoenix Constanta pe 23 noiembrie

Grafica afisului – Paula Butnariu-Bompa

Prietenii de la Club Phoenix Constanta imi fac o „Omagiala”, in calitate de sexagenar: https://harrytavitian.wordpress.com/2012/08/19/sunt-sexagenar/

Biletele se pot procura de la Clubul Phoenix intre orele 11-22. Informatii la 0241 667 408; RDS: 0341 881813; mobil: 0730 617787

Va asteptam!

Pe cale, spre Ierusalimul cel Ceresc

http://www.crestinortodox.ro/cantari-bisericesti-audio-mp3/colinde-pasti/colinda-florii-corul-madrigal-audio-3204.html

Din această seară încep Deniile…

Patimile si Invierea Mantuitorului sa ne fie spre ajutor sufletesc, cu putere sfintitoare!

La mutarea Parintelui nostru Avedis

Luandu-mi ramas bun de la Parintele Avedis Mandalian – Biserica Armeana din Constanta, duminica 25 martie 2012

Parintele Avedis Mandalian, preotul paroh al Bisericii Armene din Constanta timp de 26 de ani, va fi mutat la o alta parohie incepand cu 1 aprilie, impotriva vointei de suflet a credinciosilor. Duminica dansul a tinut ultima slujba la Constanta. Nu credeam ca voi vedea vreodata biserica intreaga plina de oameni cu ochii in lacrimi, unii plangand pur si simplu, altii inabusindu-si cu greu suspinele. Barbati si femei, tineri si batrani, copii privindu-si nedumeriti parintii. Chiar si in aceasta situatie dramatica, totul s-a desfasurat cu multa demnitate, de la preot pana la ultimul enorias. Parintele nostru s-a dovedit si de aceasta data un adevarat slujitor si marturisitor al lui Hristos, indemnand credinciosii sa-l sprijine pe viitorul preot. Viata noastra duhovniceasca este insa grav tulburata. Mi-e teama ca orice alt preot va veni, coeziunea comunitatii noastre va putea fi refacuta cu mare greutate.

In tot timpul slujbei mi s-a derulat in fata ochilor scena cutremuratoare a inmormantarii clopotelor din „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh” al lui Franz Werfel, cand, in 1915, toti locuitorii din valea celor sapte sate armenesti s-au adunat la biserica pentru ultima liturghie dinaintea urcarii pe muntele unde urmau sa opuna rezistenta armata impotriva turcilor: …”Dupa ce se va termina slujba liturghiei, cele doua clopote aveau sa fie coborate din clopotnita, purtate in cadrul unei mari procesiuni pana la cimitir si ingropate acolo”.

Dumnezeu sa ne aiba in paza Lui!

O recunoastere neasteptata

De ieri sunt cetățean de onoare al orașului Constanța. Mă gândesc că este o recunoaştere a stăruințelor mele de peste patru decenii. Nu sunt un om al diplomelor, medaliilor, premiilor și distincţiilor. Nu am fost niciodată preocupat de recunoaşteri. Taică-miu îmi spunea „Fă ce ai de făcut și nu aștepta nicio  răsplată”. Principala mea preocupare este muzica, jazz-ul, mesajul meu și oamenii  cărora să le ofer cu bucurie toate acestea. În urmă cu 40 de ani am făcut o alegere: jazz-ul – un fenomen social, o artă făcută din suflet şi care se adresează sufletului.  Jazz-ul înseamnă libertate și nu se împacă deloc cu orice încercare de instituționalizare.

Pe de altă parte este în firea omului să se bucure atunci când i se recunosc meritele, de aceea pot spune că aprecierea primită mă atinge la coarda sensibilă. La fel ca acum doi ani când mi s-a acordat titlul de cetățean de onoare al orașului Vălenii de Munte  https://harrytavitian.wordpress.com/2009/05/16/valenii-de-munte-acum-o-saptamana/    Le consider pe amândouă ca pe o recunoaștere a jazzului însuși. 

Publicul constănţean este primul care mi-a acordat, cu mulţi ani în urmă, titlul de cetăţean de onoare, atunci când activitatea jazzistică de aici era mult mai intensă decât cea de astăzi. În urmă cu 25 de ani publicul umplea sălile constănţene până la refuz. La Teatrul Dramatic ajunsesem sa cântam cu uşile deschise iar oamenii stăteau și pe hol. Atunci am primit pentru prima dată titlul de cetăţean de onoare al Constanţei.  

Încă nu am discutat amănunte despre cadrul în care mi se va înmâna titlul, dar sper să fie o sărbătoare a jazz-ului și a bunei-simțiri la Constanța.