Archive for the ‘interviu’ Category

Tavitian – Interviu VIP

Septembrie 26, 2011

Foto Madalin Rosioru

Harry Tavitian: „Cu cit vremurile sint mai grele, cu atit sint mai prielnice pentru jazz”

„Drum bun, Johnny!“, a rostit Harry Tavitian, la despartirea de unul dintre cei mai apropiati prieteni intr-ale vietii si ale jazzului. I-a unit frumusetea muzicii si a sunetului specific de jazz care, desi se moduleaza in functie de starea sufleteasca, respecta legile armoniei si sta la intersectia dintre culturi si traditii muzicale, aratind ca putem avea mereu o atitudine in viata si in arta. Jazzmanul Harry Tavitian ne va oferi, saptamina aceasta, momente de revelatie muzicala, in cadrul unui spectacol pe care il sustine cu ocazia Zilei Nationale a incercatei Republici Armene, la Ateneul Roman. Evenimentul are loc la citeva zile dupa incheierea Festivalului „George Enescu“ si la o saptamina de la despartirea de prietenul sau, Johnny. Intre aceste evenimente ale mortii si ale vietii, Harry Tavitian ne-a vorbit despre viata unui cintaret de jazz, care se bucura de fiecare intilnire cu oamenii.

VIP: Sunt mai multi iubitori de jazz acum in Romania decat in urma cu 20 de ani? De ce?

HT: Jazzul nu a avut niciodată vreo sensibilitate față de numărul celor ce-l urmează. Calitatea acestora a compensat, dintotdeauna, orice alt criteriu de evaluare. Jazzul își trăiește viața în comunități de oameni care sunt aceleași oriunde în lume și se deosebesc consistent de restul lumii. Și mai e ceva: cu cât vremurile sunt mai grele, cu atât sunt mai prielnice pentru jazz. Vă las pe dumneavoastră să cântăriți vremurile pe care le trăim. Eu unul prevăd un jazz din ce în ce mai prosper.

VIP: Afirmati pe blogul dvs ca aveti destul de rar concerte in Bucuresti. Care credeti ca sunt motivele?

HT: Este adevărat, dar am ajuns la concluzia că nici nu îmi trebuiesc mai multe. Una din lecțiile mari pe care mi le-au dat părinții a fost ”ai grijă mă să nu plictisești lumea!”.

VIP: A fost util pentru cariera dvs de muzician faptul ca locuiti in Constanta? Ce va place acolo?

HT: Ca armean știu, mai bine decât mulți, ce înseamnă pribegia. Și pot să vă spun că niciun efort nu este prea mare, ca să-ți ții rădăcinile acolo unde te-a lăsat Dumnezeu. Pentru unii asta înseamnă ceva, pentru alții (tot mai mulți) nu mai înseamnă nimic. Vatra mea este, de cel puțin patru generații, în Dobrogea. Altundeva, cred că mi-ar pieri orice idee. De partea sufletească nici nu mai pomenesc.

VIP: Pe 28 septembrie veti avea un spectacol la Ateneul Roman, imediat dupa incheierea Festivalului George Enescu. Cum ati gandit spectacolul? Ati stabilit o tema?

HT: Acest recital va fi prilejuit de Ziua Națională a Republicii Armenia. Se împlinesc 20 de ani de la independența Armeniei. Prin dubla mea sorginte, armenească prin naștere, românească prin adopție, având în spate două civilizații pe cât de independente pe atât de impresionante, încerc o apropiere între tradiția Balcanilor și cea a Caucazului. Acest gând va sta și în spatele recitalului meu de la Ateneu, care va cuprinde improvizații pe teme armenești tradiționale și religioase (dar tratate și din perspectivă balcanică) și compoziții ale mele în care Balcanii și Caucazul își dau mâna mult mai lesne.

VIP: Cum ati ajuns sa faceti legatura dintre jazz si muzica traditionala?

HT: Le iubesc pe amândouă. În plus, eu am intrat în jazz, prin blues, care este o formă de folclor. Și am rămas până astăzi cu această perspectivă.

VIP: Cu ce v-a ajutat de-a lungul activitatii dvs profesionale faptul ca sunteti membru al unei comunitati stravechi, mai precis cea armeneasca?

HT: Este foarte important să ai o identitate. Cel care o are, i se pare normal. Cel care nu o are, își petrece toată viața căutând-o. Bașca, eu am două. Un dar imens. Dacă la sfârșit voi putea să spun că am pus și eu o picătură în acest ocean, va fi o mare ușurare.

VIP: Va intalniti des cu familia? Ce va place la familia dvs?

HT: Nu prea mi se potrivesc întrebările astea. Nu mă întâlnesc niciodată cu familia mea pentru că este cu mine tot timpul. Nu îmi place nimic la familia mea pentru că este chiar rostul vieții mele.

VIP: V-a dat viata de familie stabilitate in cariera?

HT: Stabilitate… asta da. Mi-a dat statornicie, trăinicie, echilibru, siguranță…

VIP: Ati avut numeroase concerte in strainatate. Aveti o tara in care mergeti cu precadere si unde va simtiti imbogatit ca profesionist? De ce?

HT: Am avut „mormane” de concerte și în țară și în străinătate și toate m-au îmbogățit. Mă simt la fel de îmbogățit oriunde. De oriunde și de la oricine am căte ceva de învățat. Așa că, nu mă simt deloc profesionist. Mai degrabă amator. Așa vreau să și rămân. Vreau să rămân în viață, să-i simt suflarea, tainele, mistica, miresmele.

VIP: Ce a insemnat Johnny Raducanu in devenirea dvs de artist? Ce v-a impresionat la el? Ce ne puteti spune de prietenia care va lega?

HT: Dacă vă răspund la întrebările astea, va trebui sa-mi publicați un roman. La sfârșitul slujbei de înmormântare de la biserică, am adresat asistenței câteva cuvinte, și țin minte că am încheiat astfel: „O să las la o parte lecția de jazz, lecțiile de muzică, de cultură, de spirit. Lecția cea mai importantă care mi-a dat-o Johnny a fost lecția de viață. Lecția de libertate. Iar spre sfârșit, lecția de moarte. Drum bun, Johnny!”

Interviu realizat de Ancuța Bălan – VIP nr. 39 / 26 sep – 2 oct 2011

http://www.revistavip.net/RevistaVIP/Harry_Tavitian_Cu_cit_vremurile_sint_mai_grele_cu_atit_sint_mai_prielnice_pentru_jazz_._/10/

Revista se gaseste incepand de astazi la chioscuri.

Anunțuri

„Ego Magazine” a intrebat, eu am raspuns

Martie 20, 2011

Foto: Ziga Koritnik

Interviul de mai jos a fost realizat de Mirela Pamfil pentru revista « Ego Magazine »

M.P.: De unde provine prima dumneavoastra legatura cu muzica?

H.T.: Mama avea o foarte buna ureche muzicala si in tinerete canta la chitara. Tata juca teatru, prin anii 1940-’50, in echipa de amatori a clubului armenesc Arax din Constanta. Am crescut intr-o familie simpla, modesta, iubitoare de viata si de frumos, in care am inceput sa dau primele semne ale talentului meu muzical dupa varsta de 4 ani.

Ce sentimente va incearca atunci cand atingeti claviatura pianului?

Nerabdarea, neastamparul, graba de a incepe un concert de acum 30-35 de ani, s-au transformat incet-incet in rabdare, astampar, concentrare, liniste, contemplatie.  

Cat la suta improvizatie, cat la suta transpiratie..?

Astea doua nu se pot desparti. Improvizatia inseamna multa transpiratie. Daca 90% din tot ce cant este spontan, socotiti si dvs. cam cat transpir.

Puteti spune ca va inspira ceva anume?

E taina mare inspiratia asta. Ea vine numai de sus si trebuie sa inveti sa fii pregatit pentru ea oricand, pentru ca nu stii cand vine.

Ce-i lipseste societatii romanesti pentru a intelege jazz-ul….Simtit nevoia sa ripostati cultural fata de sitatia din Romania de dupa 89?

Nu. Sunt un bondar oriental pentru care o reactie, fie ea si culturala, fie ea si in Romania de dupa ’89, ar fi un efort prea mare. Ma multumesc cu lumea mea mai simpla, mai smerita, fara pretentii prea mari, fara trufii si vanitati. In privinta intelegerii jazzului, pot sa va spun ca jazzul apartine oamenilor descuiati. Din perspectiva jazzistica, „societate romaneasca, americana, germana…” este o contradictie in termeni. Exista, in schimb, o „societate a jazzului” pe care o vom gasi oriunde in lume si careia nu-i lipseste nimic pentru a intelege orice este autentic, uman.  

Succesul pe care il aveti in strainatate are acelasi gust cu succesul de care va bucurati in Romania?

Pentru mine, aceasta magie a succesului si-a pierdut demult dinamica. Astazi, grija mea cea mai mare este sa pot transmite un mesaj. Si atunci nu prea mai conteaza daca sunt in tara sau in strainatate. Sigur ca nu pot nega nici parfumul aparte al concertelor de acasa.

Au fost momente in care ati privit chioras la viata? A existat un punct de cotitura in viata dumneavoastra in care ati simtit nevoia sa renuntati la cantat?

Nu. Am fost destul de multumit cu ce am avut si de cate ori am dat-o in bara am stiut ca am gresit undeva si ca am ceva de dres, urgent.

In memoriam Hrant Dink

Ianuarie 19, 2011

Azi se implinesc 4 ani de la asasinarea lui Hrant Dink – jurnalist turc de origine armeana – la Istanbul. http://en.wikipedia.org/wiki/Hrant_Dink_assassination

Hrant Dink a fost un membru marcant al comunitatii armene din Turcia, intemeietor (1996) si redactor sef al saptamanalului Agos, ziar bilingv (armeana si turca). http://en.wikipedia.org/wiki/Hrant_Dink  A militat pentru reconcilierea dintre armeni si turci. Imaginile de la inmormantarea lui Hrant Dink sunt cutremuratoare; asasinarea sa a creat o solidaritate extraordinara – sute de mii de oameni, marea majoritate de etnie turca, l-au condus pe ultimul drum, multi purtand pancarte pe care scria: «toti suntem Hrant Dink, toti suntem armeni».

Anuntam si eu pe blog acum 4 ani vestea ca Hrant Dink fusese ucis. Dupa cateva zile, Misha a postat comentariul urmator: …”cind masina care ii purta sicriul a inceput sa faca manevre sa plece din mijlocul multimii, oamenii au inceput sa arunce flori si citiva porumbei albi au fost eliberati… iar unul din ei s-a asezat pe masina si a ramas acolo pentru mai mult de citeva minute, in timp ce de undeva rasunau acordurile triste ale unui cintec… a fost unul din cele mai emotionante momente de despartire de care imi aduc aminte… Dumnezeu sa-l odihneasca. Si nu trebuie sa uitam”. Fotografii, aici: http://fotogaleri.hurriyet.com.tr/Resimler.aspx?gr=2&g=UlqrbvjdW8TGrZEiEOaW1jWg6HSLz2WUQyDHXYpEtDtuPJypp3pooXA8Ly56MofDQOWtalXt4zAh6t%2b3HcwxpjOpg5kYM8E2&i=0&s#pagenumbers

Anul trecut am avut un concert la Istanbul. Cu aceasta ocazie am avut marea onoare sa dau un interviu pentru «Agos», ziarul lui Hrant Dink:

Melodii de pe ambele părţi ale Mării Negre

Marea Neagră este un spaţiu geografic multinaţional şi multicultural ale cărei ţări riverane au un tezaur cultural-istoric de mare diversitate. Această bogăţie de mituri, istorii şi tradiţii multimilenare de multiple nuanţe exprimate şi muzical, li s-a părut multora a fi de importanţă capitală. Din păcate conflictele interetnice au întrerupt adesea relaţiile dintre aceste popoare. Astfel, în istoria comună a popoarelor vecine şi-au găsit loc şi ura şi duşmănia, întreţinute de discriminări etnice sau religioase. Acum, când omenirea a păşit în al 3-lea mileniu al calendarului Mântuitorului, noile norme pe plan mondial impun dialogul şi cooperarea pe baza intereselor reciproce. Aceasta a dus la transferul reciproc de culturi dintre popoarele vecine. În această realitate, o serie de comunităţi au posibilităţi în plus. De exemplu, prietenii noştri „hamşeni” spun în prezentarea discului lor „Vova” că „De partea cealaltă a Mării Negre fraţii noştri sunt creştini”. Această explicaţie desfiinţează hotarele dintre „hamşenii” locuitori al Turciei, Georgiei şi Rusiei. Acelaşi tablou îl regăsim printre ţigani. Ei împărtăşesc o cultură comună în Turcia, Bulgaria, Ungaria sau Rusia. Societatea contemporană este norocoasă întrucât are prilejul de a se bucura de colaborările culturale de diverse nuanţe. Pe 12 Mai pe scena de la Ghetto folclorul balcanic va fi reprezentat în maniera jazzistică a lui Harry Tavitian şi Cserey Csaba. Acest concert se bucură de sprijinul Institutului Cultural Român din Istanbul. Colaboratorul nostru Aris Nalci i-a luat un interviu lui Harry Tavitian, ale cărui răspunsuri sunt foarte interesante şi instructive.

Aris Nalci: Acesta va fi primul dumneavoastra concert în Istanbul? Cum aţi primit invitaţia la acest concert?

Harry Tavitian: Am fost invitat pentru prima dată la Istanbul în 1996 de către bunul meu prieten, percuţionistul Okay Temiz. Am cântat la sala Cemal Resit Rey, cu Black Sea Orchestra (grupul nostru de 11 muzicieni – greci, turci, români, armeni, tătari, ruşi, georgieni – din jurul Mării Negre). În 2000 am avut un alt concert la Ankara Music Festival, în sala de congrese a Ministerului Educaţiei. De data aceasta voi cânta în duo cu bateristul Cserey Csaba, la invitaţia Institutului Cultural Român şi a clubului Ghetto din Istanbul

AN: Poate că publicul turc nu ştie prea multe despre dumneavoastră. Ne puteţi spune ceva despre viaţa şi cariera dumneavoastră?

HT: Sunt născut la Constanţa în 1952 din părinţi armeni. Am început pianul clasic la vârsta de 6 ani şi am absolvit Academia de Muzică din Bucureşti. În 1970 l-am văzut pe bluesmanul Memphis Slim, lucru care avea să fie o influenţă majoră în cariera mea. După asta am început să cânt blues iar apoi am făcut primii paşi în jazz. În 1976 am renunţat definitiv la muzica clasică, în favoarea jazzului. De la sfârşitul anilor ’70 am avut o contribuţie importantă la mişcarea de avangardă a jazzului din România iar din anii ’80 scopul meu principal a fost să ţin pasul cu ideile cele mai avansate ale jazzului european. Acum cred că pot spune că am fost parte activă la explozia şcolilor naţionale de jazz din estul Europei, în ciuda izolării politice a României anilor ’70 – ’80 din timpul dictaturii comuniste.

AN: Cum vă definiţi propria muzică, acest amestec de jazz cu motive balcanice?

HT: Muzica mea este o sinteză între free-jazz şi spiritualitatea spaţiului căruia îi aparţin. Este un amestec de Thelonious Monk, Mal Waldron, Cecil Taylor, Dollar Brand, folclorul Balcanilor şi al Caucazului, muzică de cameră contemporană, blues, muzică medievală.

AN: Vă preocupă muzica armeană?

HT: Desigur. Cum aş putea rata o asemenea bogăţie? Atât muzica religioasă cât şi cea tradiţională sunt importante pentru mine. Începând cu muzica armeană medievală, trecând prin Sayat-Nova, Komitas, Ekmalian, Haciaturian, până la autori contemporani precum Tigran Mansurian.

AN: Jazzul dumneavoastră este plin de muzica Balcanilor. Dar cum se simte identitatea armenească în muzica dumneavoastră?

HT: Încă de la începuturile mele am fost deschis către influenţe multiple şi am încercat să-mi fac un stil al meu recreând totul prin propria mea personalitate. Ca şi mine însumi, muzica mea poate fi un exemplu al diversităţii culturale a Europei.

AN: Putem face o legătură între muzica românească şi cea armeană?

HT: Aş dori ca muzica mea să fie o dovadă a legăturii dintre muzica românească şi cea armeană. Sunt armean prin naştere, român prin adopţie şi mă simt acasă în ambele culturi. Amândouă vin dintr-o mare suferinţă. În stânga şi dreapta Mării Negre, România aparţine Balcanilor precum Armenia, Caucazului. Acesta este leagănul unde s-a petrecut marea sinteză între gândirea Occidentului şi mistica Orientului. Arta mea este deschisă în ambele direcţii. Cu mulţi ani în urmă un critic spunea: “Muzica lui Tavitian este plină de ecouri mitice”. Şi, într-adevăr, atât spaţiul românesc cât şi cel armenesc încă îşi mai păstrează credinţele arhaice. Aşa cum am spus jurnalistului american de jazz Bruce Granath acum 25 de ani, “Suntem aici în Levant şi suntem parte a lumii. Suntem deschişi spre cultura lumii, deschişi către spontaneitate”.

AN: Vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns.

HT: Vă mulţumesc şi eu pentru interesul pe care mi l-aţi acordat mie şi muzicii mele. (Agos 18 / 7 mai 2010)

Interviul a fost preluat si de revista comunitatii armene din Romania, Ararat: http://www.araratonline.com/?p=2508

A trecut si vara (2)…

Septembrie 5, 2010

La Valenii de Munte, in dreptul gardului nostru de pe Fundatura Merilor, cu tanti Milica si vacile dansii, in ultima zi de vara a lui 2010

Opt întrebări pentru Harry Tavitian

1) Fiecare artist are propriul său portofoliu de repere. Ce scrie pe drumul tău, care sunt bornele vieţii tale artistice, Harry Tavitian?

M-am născut în Constanţa, pe strada Ilie Pintilie, fostă Take Ionescu, actuală Sarmizegetusa, în mahalaua Griviţei, aproape de oborul oraşului. În fiecare marţi, prin faţa casei noastre treceau carele cu cai şi boi şi o mulţime foarte pestriţă de târgoveţi, muşterii şi gură-cască. Pe la 4 ani am început să iau o surcică din ligheanul cu lemne de sub sobă, cu care dirijam în faţa aparatului de radio Philips la care se transmitea muzică simfonică. Prima lecţie de pian am luat-o la 5 ani şi jumătate. La 7  ani am fost înscris la Şcoala de Muzică şi în foarte scurt timp am ajuns mândria şcolii. Asta a durat vreo cinci ani, după care am ajuns ruşinea şcolii. Începusem să dau cu nasul de frumuseţile vieţii. Cu chiu cu vai am terminat Academia de Muzică din Bucureşti. De la 16-17 ani am început-o cu bluesul şi apoi cu jazzul. Câţiva ani am cântat şi clasic şi jazz dar curând mi-am dat seama că dacă le fac pe amândouă, n-o să fac bine niciuna. Şi pe la 23-24 de ani am renunţat definitiv la pianul clasic, în favoarea jazzului. Pentru că voiam să caut tot timpul, să fiu proaspăt, să nu ruginesc. Şi cam atât.

2) Cineva spunea că bucuria este ultimul act subversiv posibil. Cum stai cu „nefasta” ta sau, altfel spus, cum te împaci cu karma nenorocului? Ai fi în stare să-ţi faci harakiri metafizic, la aflarea veştii că Borges considera nefericirea un păcat?

În privinţa bucuriei aveţi dreptate, cu două mici amendamente: nu este ultimul act, ci primul. Şi nu este subversiv ci chiar foarte legal şi permis. Iar harakiri nu îmi fac, nici fizic, nici metafizic. Nu sunt chiar atât de slab, nici aşa de încrezut şi nici nu vreau să demonstrez nimic, mai ales că Borges se dovedeşte şi aici, încă odată, băiat valabil.

3) Ce cântece ne mai dai la timpan? De ce ai de gând să ne mai cânţi (urmând clasificarea doinelor, de pildă)? De desfătare, de jale, de cătănie, de impozite, de haiducie, de grevă generală, de prostie…

Cu trecerea anilor e firesc ca omul sa se mai coacă. De la o vreme constat că am început să mă mai rumenesc şi eu şi observ cu mare îngrijorare că devin tot mai matur, mai chibzuit, mai cumpănit, mai echilibrat. Apăi, dacă asta înseamnă „evoluţie”, mă lipsesc de ea. Unde-s vremurile când urlam ca un leu rebel şi nestăpânit şi distrugeam şi demolam tot ce prindeam. Dar probabil că mi-a venit vremea să înlocuiesc tot ce am demolat. Mamă, ce muncă m-aşteaptă!

Ca să revin la întrebare, în timpul care mi-a mai rămas v-aş cânta de salvare, de eliberare, de ispăşire, de iertare, de concluzie…

4) Ca orice armean, ai călătorit mult, chiar şi cu gândul. Turismul cultural asiduu la care te-ai pretat atâtea zeci de ani te-a făcut să înţelegi până la urmă „all inclusive”?

Am călătorit mult dar nevoit, forţat, obligat, silit şi împotriva voinţei mele. Aveţi mare dreptate că „m-am pretat”, dar n-am avut de ales. Ce-i cu „all inclusive” ăsta?

5) De ce te iubesc atât de mulţi oameni, iar cei care te urăsc sunt urâţi?

Ştiu şi recunosc că mă iubesc atât de mulţi oameni. Este ceva extraordinar, impresionant, un sentiment gigantic care nu se poate compara decât cu Învierea Mântuitorului. Cred că ei mă iubesc pentru muzica mea. De fapt, această muzică este doar o continuare a dragostei moştenite de la părinţii mei şi pe care nu o pot ţine doar pentru mine.

La cei care mă urăsc, mă gândesc cu grijă. Cred că au avut o copilărie urâtă. În mod sigur, n-ar trebui să-i urâm pe cei care ne urăsc.

6) Facem pariu că eşti cel mai potrivit pentru a compune la pian o piesă după axioma lui Molière, cum că „prefer un viciu comod unei virtuţi obositoare”?

Iar titlul piesei ar fi ”Mai bine o zi leu decât o viaţă, oaie”.

7) Ai aflat, bănuiesc, că Eyjafjallajokull şi-a încetat activitatea. Cine din lumea asta ai dori să ia exemplul vulcanului islandez?

Scaraoţchi.

8) În afară de pian, ce-ai mai lua cu tine pe atât de des invocata insulă pustie?    

Nici pianul. Nimic. Doar nevasta, care după 25 de ani alături de mine, s-a convins că cea mai frumoasă muzică este liniştea.

Revista Tour.ist nr.17/iulie 2010

M-a chestionat Florin Toma. Excelent romancier si jurnalist. Pacatuieste fiindca inca ii mai arde de gluma; are un simt al umorului extraordinar, dar o sa afle Boc si o sa-i puna impozit si pe haz si pe dragostea de jazz.