Primăvara pătimirii noastre

Părintele Nicolae Picu și ctitoria sa, Biserica Sfântul Mare Mucenic Mina din Constanța

Acum exact un an fusesem la Denia din Joia Mare, la biserica Sfântul Mare Mucenic Mina. Primul an când participam și la Denie. La Biserica Sfântul Mina ajungeam, până anul trecut, destul de târziu, pe la 10 seara, după ce Denia se terminase și Sfânta Cruce era deja în mijlocul bisericii. Mulți credincioși stăteau toată noaptea la priveghere. Se citea până în zori Psaltirea iar părintele Picu spovedea credincioșii, reușind să asculte cu dragoste pe toată lumea, în ciuda oboselii. Am spus de multe ori că eu mă simt mai bogat decât alții, fiind armean prin naștere și român prin adopție. Pentru cei care nu știu, armenii din România sărbătoresc Paștele la aceeași dată cu românii ortodocși. Așa că până anul trecut mergeam împreună cu soția mea la Denii și la armeni și la români. În Joia Mare, de dimineață, mergeam la Sfânta Liturghie la români. La prânz soția mea vopsea ouăle pentru Paște, împreună cu soacra mea, ca sa le punem seara, la Cruce. Apoi de la ora 4 după-masă mergeam la biserica armeană unde era slujba Spălării picioarelor – părintele Avedis Mandalian spăla picioarele unui copil. Slujba nu era lungă, așa că plecam apoi la Biserica Greacă, fiind aproape de cea armeană, tot în Peninsulă – zona veche a Constanței. Acolo Denia începea la ora 5. La ora 7 seara ne întorceam la Denie, la Biserica Armeană. Slujba de la Biserica Armeană e impresionantă. Pe Altar sunt 12 lumânări care se sting una câte una, pe măsură ce se citesc cele 12 Evanghelii. La sfârșit biserica rămânea în întuneric, noi – corul, cântam Der Voghormia (Doamne Miluiește) de 40 de ori. Apoi părintele Mandalian cânta din altar un imn sfâșietor – Ur es mayr im? (Unde ești Maica Mea?) – după care biserica rămânea în întuneric și tăcere. Când se aprindeau apoi luminile, ne simțeam ca și cum revenisem din alt timp și din alt loc.

Mergeam apoi într-un suflet să mă schimb de ”șabig” (îmbrăcămintea de la cor), ca să plecăm la Sfântul Mina.

Biserica Sfântul Mare Mucenic Mina din Constanța – foto Andra Ureche

Anul trecut, în Postul Mare, părintele Avedis Mandalian a fost mutat de la Constanța și despărțit de turma pe care o păstorise cu dragoste timp de 26 de ani. Din pricini imaginare. https://harrytavitian.wordpress.com/2012/03/27/la-mutarea-parintelui-nostru-avedis/ Din duminica în care ne-am despărțit de părintele Mandalian, nu am mai putut intra în biserica armeană.

Așadar, pentru prima dată, anul trecut am fost la Denia din Joia Mare, doar la Sfântul Mina. Cine s-ar fi putut gândi că peste un an, nu voi mai putea intra nici acolo iar părintele Nicolae Picu va fi, și dânsul, izgonit din biserica pe care a ctitorit-o și de lângă credincioșii la care ține așa de mult.

Acum câteva zile la Antena 3, la emisiunea În premieră, unul dintre subiecte a fost legat de modul cum Arhiepiscopia Tomisului a pustiit livada și via de la Nazarcea. http://www.youtube.com/watch?v=wlqzreyyItk&feature=youtu.be

După emisiune, am primit pe Facebook de la doamna Eugenia Constantinescu – și dânsa fiică duhovnicească a părintelui Picu, următorul mesaj: „Nu aș dori ca și Sfânta biserica a Sfântului Mare Mucenic Mina să devină precum livada sau via de la Nazarcea. Acolo a fost viață, căci pomii, via sunt simbol al vieții, sunt vii. Acum totul este mort, este numai pământ. Ați mai intrat în biserică să vedeți cum arată acum, de când a plecat părintele Nicolae? Eu am fost, și totul a început să se vestejească, să moară puțin câte puțin, de dorul celui care slujea cu atâta credință și dragoste acolo, părintele Nicolae. Acum îmi pare că totul este fals și rece. Chiar și Sfânta Cruce veche de peste 100 de ani pe care o sărutam în duminica Sfintei Cruci (și care altădată era atât de frumos împodobită cu flori) acum părea o bucată de lemn sculptat, trântită pe niște flori aruncate la întâmplare. Să încercăm sau, mai bine spus, să facem cumva ca această minunată biserică să nu se transforme într-o clădire frumoasă dar rece, fără suflet. Biserica înseamnă în primul rând suflet, dragoste, iubire dar acum acolo nu mai este așa ceva. Este numai fățărnicie, ipocrizie, dorință de înavuțire. Dumnezeu să ne ajute să facem în așa fel încât totul să reînvie și să fie iar ca acum ceva timp în urmă!”

Răspunsul meu a sunat așa: „Stimată doamnă Eugenia Constantinescu, eu n-am mai putut intra în biserică de la plecarea părintelui Nicolae. Soția mea, Manuela, intra pentru câteva minute să ducă pomelnicele pentru Sfânta Liturghie. Duminica aceasta mi-a spus că nu mai poate să meargă în continuare – că e într-adevăr de vise rele cu ce kitsch-uri au înzorzonat biserica noastră, care era un model de bună-rânduială, în spirit autentic ortodox. O să încercăm să trecem mai devreme, să lăsăm pomelnicele la altă biserică”.

Ela Leonte – nelipsită și dânsa de la protestul nostru cu flori: „Tot timpul cât am ascultat de afară slujba și cântările bisericești am avut în gând o veche legendă despre un prizonier turc căruia un domnitor i-a promis libertatea daca sapă o fântână. Robul a săpat fântâna ani mulți pentru că era o zonă fără multă apă iar la sfârșit nu a primit atât de dorita libertate. A zis atunci: Măria ta, apă ai – suflet n-ai. Eu le-aș spune la fel celor care cântă frumos în biserica noastră: voce ai – suflet n-ai, pentru că poate părintele Nicolae nu avea voce de X factor dar punea atâta suflet când cânta în biserică, încât ne bucura și ne înălța cântarea dumnealui. Nu-mi imaginez sărbătoarea SFINTELOR  PAȘTI fără bucuria pe care ne-o sădea părintele în suflete. Vă așteptăm acasă, părinte Nicolae!”

Părintele Nicolae ne-a promis că va veni să își îmbrățișeze credincioșii afară, pe pajiște, într-una din duminicile de până la Paști. Vom anunța cu o duminică înainte. Până atunci, continuă primăvara pătimirii noastre.

Părintele Nicolae, la Vecernia din ziua de Paște. Foto: Iulia Picu

Etichete: Armeana, Avedis Mandalian, Biserica, Constanta, Harry Tavitian, jazz, parinte, Paste, pianist, Picu Nicolae, Preot, Sfantul Mina