Archive for Februarie 2013

Va iubim, Parinte Nicolae!

Februarie 22, 2013

Cu Parintele Nicolae Picu

„Daca va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni” (Evanghelia dupa Ioan, cap 15).

De cateva zile ma uit precum curca-n lemne si ma crucesc citind toate cate se scriu in ziare si se spun pe la televizoare, despre parintele Nicolae Picu, de la Biserica Sfantul Mina din Constanta. Ca „parintele a furat biserica” si „a dat-o de pomana unei asociatii”!!! Sfantul Mina ne e ocrotitor la casnicie si parintele Nicolae, duhovnic.

Sfantul Mina e ocrotitorul pagubasilor. Noi, credinciosii de la Biserica Sfantul Mina suntem acum pagubiti prin oprirea de la slujire a parintelui nostru duhovnicesc. Acuzat, culmea, „ca a furat”!! Vai, cum dintr-o data se poate isca viforul ispitelor! Cat de mult a putut sa-l intarate parintele pe „uciga-l toaca”, cu rugaciunile neincetate la Sfantul Mina! Va iubim, parinte! Sfantul Mina si Sfantul Nicolae vor face dreptate!

1994, septembrie. Dupa-masa calda de toamna. O cruce de lemn proaspat ridicata pe malul lacului Tabacarie si o mana de oameni. Pe aleea plina de hartoape apare o Dacie amarata. Coboara un preot, coboara si preoteasa. Merg la porbagaj si scot o masuta plianta pentru cele cateva paini aduse de credinciosi. Lumanari aprinse si Acatistul Sfantului Mare Mucenic Mina.

Sfarsitul anilor ’90. Biserica de lemn in cinstea Sfantului Mare Mucenic Mina e deja ridicata, in chip minunat si cu multa osteneala din partea parintelui Nicolae Picu. De oboseala, parintele face si un accident cerebral. Sfantul Mina nu il paraseste si scapa cu viata dupa o operatie pe creier, reluindu-si slujirea in biserica.

Ajunul Craciunului. Frig de crapa pietrele. Merg impreuna cu Manuela, sotia mea care lucra de cativa ani ca asistent social cu copiii bolnavi de SIDA din Constanta, sa luam la biserica cativa dintre copiii abandonati in sectia de infectioase a spitalului de la gara. Mergeam des cu copiii la slujba la Sfantul Mina. Parintele Nicolae si doamna Mariana, sotia dansului, ii indragisera foarte mult. Ne asteptau acum la slujba de Ajun. Urcam in spital – copiii sunt deja imbracati. Mihaita, unul dintre ei, e insa in pijamale. Ii e foarte rau, are febra mare. Mihaita incepe sa planga cu sughituri, disperat ca il lasam in spital si nu poate sa mearga si el la biserica. Manuela se roaga de asistenta sa il lase totusi. „Mai Manuela, tu nu vezi ca isi da ochii peste cap de la febra”, zice asistenta. „Tu vrei sa iti moara pe drum?” Mihaita plange deznadajduit, implorandu-ne sa-l luam. Stiam cu totii ca probabil era ultimul lui Craciun. Asistenta risca si ea si e de acord. Il infofolim bine si pornim. Intuneric, vantul taios de pe malul lacului, manutele copiilor pe care le tineam cat puteam de strans si rugaciunea disperata la Sfantul Mina sa nu se impiedice in vreo piatra si sa ajungem cu bine la biserica. Biserica luminata de lumanari, bradul impodobit, vreo doua radiatoare pentru putina caldura. Bucuria fara margini a parintelui si a preotesei. Copiii de la spital spun ca au invatat si ei colinde si le canta. Bucuria Nasterii Mantuitorului si lacrimile din ochii parintelui si din ochii nostri. Drumul inapoi, cu Mihaita strangand la piept darul de la Mos Craciun care avea sa fie, intr-adevar, ultimul.

2001. Presedintele Consiliul Judetean din acea vreme imi interzice concertul de Craciun de la Muzeul de Arta, in chiar ziua concertului. De sarbatori stau si fac dosare pentru Comisia de Abuzuri de la Parlament. Fara mare nadejde, dar in ideea ca trebuie sa o fac. Altfel, abuzurile vor continua si o vor pati si altii. Ii povestesc parintelui Picu. Ma priveste in ochi si imi spune: „Mai gandeste-te!”. Am inteles atunci ca Dumnezeu m-a ferit de o lupta urata si fara sens.

2008, decembrie. Dupa 7 ani in care nu am mai organizat concerte in Constanta fiindca am avut sufletul amarat de cele intamplate in 2001, cant iarasi la Muzeul de Arta. Concert de Craciun. Caritabil. Pentru a ajuta copiii si tinerii ingrijiti la Centrul Arca al Bisericii Sfantul Mina. O sala arhiplina ca pe vremuri. Unul din tinerii de la Centru, cu sechele de encefalita, mergand foarte greu, ajutat de mama. Imi zambesc fericiti amandoi si mama imi spune ca venea cu multi ani in urma la Clubul meu de jazz de la Biblioteca Judeteana. Aplauzele de la sfarsit si copiii de la Centru, cu traistute pline de nuci si covrigi, impartindu-le. Sfantul Mina mi-a vindecat rana din suflet si m-am impacat atunci cu orasul meu, Constanta.

Emotia care ma cuprindea de fiecare data cand mergeam la biserica maramureseana de lemn de pe malul lacului Tabacarie, cutremurat de cate minuni facuse Sfantul Mina cu noi, toti. Harul extraordinar al parintelui Nicolae Picu, bucuria si dragostea cu care slujea lui Dumnezeu si credinciosilor. Amintirea serilor de toamna cand o mana de oameni impreuna cu un parinte, la o cruce de lemn pe malul lacului, ii citeau cu mare drag Acatistul, Sfantului Mina.

Crucea de lemn de la Biserica Sfantul Mina