Sunt sexagenar

Cu parintii mei Mariam si Agop, de Craciun in 1955

Multumesc din toata inima tuturor celor – peste 600 – care mi-au transmis urari de ziua mea. Mai ales că am implinit 60 de ani și toate aceste semne de prietenie inseamna, sufleteste, din ce în ce mai mult pentru mine.

Anul acesta ziua s-a scurs in tihna. Am petrecut, la pranz, „batraneste”, cu fiica mea, nevasta si socrii. Seara am fost la biserica Sfantul Mina si am cantat alaturi de baietii de la strana la slujba Paraclisului Maicii Domnului.

Au fost si destui ani cand mi-am sarbatorit ziua „prin munca”, adica am avut concerte. Prima oara, in 1982, la Costinesti, unde apoi se crease o adevarata traditie, pentru ca Festivalul de Jazz era, in fiecare an, intre 10-14 august. Totul a culminat cu anul 1986. Am cantat atunci in duo cu Corneliu Stroe suita “Musa Dagh” inspirata de romanul cu acelasi nume al lui Franz Werfel. La sfarsitul concertului, dus de valul de entuziasm al publicului, Florian Lungu a anuntat ca e ziua mea. Am avut parte de unul din cele mai emotionante momente din viata, cand cei 4 mii de spectatori din Teatrul de Vara mi-au cantat ‘La multi ani!’ „intr-un singur glas”. Ceea ce acum pare banal, atunci, in timpul dictaturii, avea cu totul alte semnificatii. Dupa concert am mai zabovit impreuna cu o multime de prieteni. Am avut ghinionul sa ne intalnim cu directorul de atunci al statiunii, care se intorcea ametit de la o petrecere cu Nicu Ceausescu. Vazand cateva zeci de oameni adunati in toiul noptii, a avut proasta inspiratie sa se ia de Johnny Raducanu si chiar sa-i zica „ma cac in barba ta”. Atunci Johnny i-a ars una de l-a trimis in boschetii de pe marginea aleii. Cand au vazut ca iesise lata, „baietii” care erau cu directorul l-au carat repede de acolo. Grupul nostru s-a risipit si impreuna cu cativa prieteni am mers la mine in camera. Asa cum ne asteptam, dupa putin timp s-au auzit batai in usa – venisera dupa Johnny. Am mers cu totii impreuna cu el la sectia de militie, unde am dat declaratii. In grupul nostru erau, printre altii, Florian Lungu, Ioan T Morar, Sorin Antohi (care a dat o declaratie stiintifica, cu note de subsol), Mihai Hristu. Spre dimineata, capitanul de militie care ne ancheta, a primit un telefon “de sus”, de la Constanta,  unde se aflase de isprava “tovarasului director”, si ne-au lasat sa plecam. Johnny (care a doua zi urma sa incheie festivalul) a spus ca daca directorul nu-i va cere scuze, el nu va mai canta. Si n-a mai cantat! In anul urmator festivalul s-a mutat in luna septembrie.

Alte momente de care imi amintesc cu mare placere sunt cele de acum 10 ani, cand implineam 50 de ani. Atunci, Johnny, Garbis Dedeian, Teodora Enache  si alti prieteni m-au sarbatorit intr-un jam-session de pomina, la Festivalul de la Garana care pe atunci se tinea in curte la Hanul de la Rascruce si avea un farmec aparte.

Anul trecut la Vama Veche am facut un Birthday Jazz Party la care mi-au fost alaturi o multime de prieteni. I-am avut ca invitati pe percutionistul satmarean Cserey Csaba si pe mai vechiul meu companion, Corneliu Stroe (care revenea pe scena, la mai putin de doua luni dupa operatia de inima). Tot atunci, am avut bucuria sa cant pentru prima data pe scena cu Aida, fiica mea.

Sper ca Dumnezeu sa-mi mai daruiasca astfel de momente de sarbatoare. La inceputul lui august unchiu Dicran (fratele tatalui meu) si-a serbat si el ziua. A implinit 100 de ani. Sunt optimist.

Va ofer mai jos cel mai recent interviu. El a fost publicat in ziua in care implineam 60 de ani.

Dupa concertul de la Iasi in duo cu  Ion Baciu Jr – Teatrul Luceafarul 3 mai 2012. Cu Ion Baciu si prietenii nostri, familia Agop, Mona si Sorin Antohi, Romeo Cozma

„Să-i lăsăm pe alții să ne laude!”

Ștefana Agop: Pe parcursul vietii dumneavoastra ati activat in domeniul jazz-ului atingand de cele mai multe ori apogeul. Care este cheia succesului?

Harry Tavitian: Talent, dragoste şi puţină muncă.

Ș.A. – Mereu ati purtat cu mandrie emblema armeana, dar mai mult decat atat, ati cultivat-o prin mijloace artistice desavarsite. Credeti ca acest lucru este ereditar? Sau este amprenta anilor care se scurg?

H.T. – Părinţii mi-au transmis conştiinţa armenească fără să-mi dea, niciodată, nici o lecţie concretă. Urmându-le modelul, am purtat ‘emblema armeană’ cu modestie şi am cultivat-o fără să ştiu exact ce fac (cel puţin, la început). Sigur că trecerea anilor a adâncit acesată trăire.

Ș.A. – Muzica va reprezinta intrutotul. Dar sunt surprinsa intr-un mod placut, cum un om de o vasta cultura ca dumneavoastra nu s-a reprofilat in alt domeniu, in ciuda faptului ca circumstantele vremurilor ne-o cer. Ati mentinut vie flacara ce arde in sufletul si ochii armenilor ce va privesc si va intampina an de an la concertele pe care le sustineti. Este acest lucru motivant pentru dumneavoastra? Si in ce fel va influenteaza?

H.T. – Sigur că este motivant şi sigur că mă influenţează şi le mulţumesc armenilor care în marea lor majoritate mă înconjoară cu multă afecţiune. Există, totuşi, întrebări pe care nu le pot ocoli. Oare muzica mea îi face, într-adevăr, să vibreze, sau sunt armean şi asta rezolvă tot? Trebuie să vă mărturisesc că le sunt profund recunoscător celor care mă consideră întâi de toate om, apoi muzicant (eventual, artist) şi într-un final, armean. În privinţa reprofilării mele, m-aş fi reprofilat eu dar din păcate nu prea mă pricep la nimic.

Ș.A. – Ati afirmat pe blogul personal ca „Iaşiul este unul din oraşele cu o frumoasă tradiţie jazzistică.” Ce amintiri va leaga de acest oras?          

H.T. – Încă de la începuturile mele jazzistice (cu vreo 40 de ani în urmă) datează prietenia mea cu pionieri ai mişcării de jazz ieşene. Aici s-a desfăşurat o muncă intensă de popularizare a jazzului. Au existat cluburi de jazz şi chiar o revistă de jazz condusă eroic de domnul profesor Alexandru Cărăuşu. Dânsul a fost cel care m-a invitat să susţin primul meu concert în Iaşi, în 1982 la Casa de Cultură a Studenţilor. De atunci, am revenit de fiecare dată cu mare plăcere să cânt în Iaşi. Am constatat că apetitul pentru jazz şi nivelul de înţelegere al publicului a fost, totdeauna, unul deosebit. Ştiu că asta s-a datorat unor promotori precum Alex Vasiliu, Romeo Cozma sau Mihaela Mărculescu. Condeiul unui cronicar precum Sorin Antohi a pus jazzul într-un elevat context cultural.

Este o mare bucurie a mea că în ultimii doi ani filiala Iaşi a Uniunii Armenilor din România s-a alăturat acestor eforturi. Anul acesta am fost onorat să deschid seria de manifestări artistice organizate de Asociaţia “Iaşi, capitală culturală europeană”, condusă de  Florin Cîntic. În acest concert l-am avut ca partener pe prietenul meu, pianistul Ion Baciu jr., pe care îl consider produsul cel mai valoros al şcolii jazzistice ieşene. Şi aşa cum am spus în încheierea acestui concert, sper să apuc ziua în care să pot oferi ieşenilor un concert în anul în care Iaşiul va fi capitala culturală a Europei.

Ș.A. – Domnul Radu Ciobanu in cronica sa evidentia ca vestitul armean este „bolnav de jazz inca din anii ’80”. Credeti ca aceasta pasiune se poate converti mai devreme sau mai tarziu intr-o „obsesie”?

H.T. – L-aş corecta pe Radu, pentru că boala mea de jazz datează de pe la începutul anilor ’70. Dar ea a fost şi a rămas o frumoasă boală sentimentală şi tot aşa aş vrea să-mi şi închei socotelile. Nu doresc să ajung bolnav mintal, nici măcar pe seama jazzului.

Ș.A. – In anul 2011 ati sustinut la Iasi un concert intitulat „Rezonante armenesti in jazz” in vederea Comemorarii Genocidului Armean. Ce opinie aveti vis-a-vis de aceasta forma de manifestare a sentimentelor, poate a remuscarilor sau frustrarilor adunate de-a lungul anilor? Credeti ca orice traire poate fi transpusa pe portativ?

H.T. – Da, cred lucrul acesta. Negrii din America au îndurat peste două secole de sclavie. Drept răspuns, ei au oferit Americii şi omenirii, jazzul. Mi-aş dori ca odată să pot spune: „I will never be grateful enough to that killer who had martyred my bone”.

Ș.A. – In cadrul concertului de la Iasi din anul 2012 ati afirmat pe blog ca intre dumneavoastra si domnul Ion Baciu jr. a existat o „bucatarie”. Ce ati vrut sa spuneti prin aceasta comparatie?

H.T. – Mă gândeam la intimitatea bucătăriei, care mi se pare mult mai mare decât chiar aceea a dormitorului. Iar noi, jazzomanii, avem o  nevoie organică de intimitate. În această ”bucătărie” ne punem noi la cale cele mai excentrice aventuri muzicale.

Ș.A. – Denumirea dată acestui concert „Romanian-Armenian Piano Jazz Summit” are vreo semnificatie emblematica pentru dumneavoastra ca membru al comunitatii armene?

H.T. – Asta se referă la rădăcinile şi la moştenirile mele şi ale lui Ion Baciu jr. Nimic mai mult. Cred că se dă o importanţă mult prea mare faptului că aparţinem unei comunităţi (etnice) sau alteia. Eu unul, prefer să-mi fac treaba impecabil, şi atunci o să spună altcineva despre mine ”Ia uite la armeanul ăla, ce grozav e”. Ideea e să vorbim mai puţin şi să ne facem fiecare treaba cât mai bine, ca să vorbească lumea despre noi, şi nu noi despre noi.  

Ș.A. – Pe scena Teatralui „Luceafarul” v-ati „duelat” cu Ion Baciu jr. la doua piane. Credeti ca acest fapt a avut un impact mai mare asupra publicului?

H.T. – Formatul de ‘duo’ este una din formulele mele preferate. Un concert de jazz la două piane este un eveniment foarte rar pentru publicul de oriunde. „Duelul” meu cu Ion a fost unul al trăirilor, al ideilor, o polemică elegantă, bărbătească a două abordări jazzistice total diferite din care am avut de câştigat amândoi, fiind obligaţi să ne lărgim propriile orizonturi, pentru ca dialogul să fie cât mai viu. Dar cel mai câştigat a fost ’martorul’ nostru comun, publicul.

Ș.A. – Cum ati reusit sa va claditi aceasta stabilitate profesionala?

H.T. – Înainte de orice, ăsta este un dar de la Dumnezeu. Apoi, am avut norocul să cresc într-o familie tradiţională, în care fiecare dintre părinţi ştia foarte bine ce are de făcut, într-o atmosferă de linişte, înţelegere şi respect. Tot ce am clădit ulterior a avut acest fundament. Pentru o viaţă şi o cariera împlinită, soţia şi copiii sunt de mare importanţă. Pot să spun că şi în privinţa asta am fost un răsfăţat. Dar, am început şi închei cu ceeace este esenţial: Credinţa. Ea îţi dă, în final, întregul echilibru.

Ș.A. – Dupa cum ati observat si dumneavoastra tinerii nu mai sunt atrasi de cultura in sine, ci de formele superficiale ale acesteia. Ce ar trebui sa faca?

H.T. – Perioada formării mele muzicale, anii ’60, a fost cea mai efervescentă, în privinţa tuturor muzicilor tinerilor vremii. Ştiu că am prins, probabil, ultimul tren. Ştiu că tinerilor de astăzi, bombardaţi de comercial şi subcultură, le este mult mai greu să discearnă valoarea. Îi îndemn să nu ia ce li se oferă de-a gata, să treacă peste tot ce este comod, facil, superficial şi să CAUTE!

Ș.A. – De-a lungul timpului v-ati indreptat atentia catre tinerii armeni ai comunitatilor din Romania pentru a-i sprijini in proiectele de promovare a traditiei si civilizatiei armenesti. Ce sfaturi le-ati dat?

H.T. – Printre armenii de pretutindeni umblă vorba că suntem o armată de generali (adică nu prea avem soldaţi). E drept că există popoare (puţine) care cam suferă de superioritate. Ca să nu ne tenteze şi pe noi astfel de extravaganţe, le spun tuturor că nimeni nu este buricul pământului. Atâtea creaţii ale armenilor au străbătut secole şi milenii, fiind astăzi capodopere ale culturii umanităţii. Toate astea s-au făcut cu multă osteneală, modestie şi cu conştiinţa locului şi a rostului fiecăruia dintre noi. În rest, cum v-am mai spus, să-i lăsăm pe alţii să ne laude.

Interviul a apărut în revista SIAMANTO – publicație a Uniunii Armenilor din România, filiala Iași / august 2012. Siamanto este numele unui mare poet armean ucis – la numai 37 de ani – în timpul genocidului armenilor din Turcia, în 1915