Ecouri la concertul de la Iasi

foto Manuela Tavitian

Concertul de la Iasi? Un mare dar in Saptamana Luminata

O reintalnire emotionanta cu prieteni dragi, vechi microbisti ai jazzului: Alexandru Carausu, Liviu Antonesei, Mihaela Marculescu, Florin Cintic, Alex Vasiliu, Florin Dascalu, Radu Andriescu, Emil Raducanu si multi altii.

foto Manuela Tavitian

La invitatia domnului profesor Alexandru Carausu am cantat pentru prima oara la Iasi in 1982. Alex Vasiliu si Mihaela Marculescu au facut si ei eforturi deosebite pentru promovarea jazzului, de-a lungul timpului.

foto Manuela Tavitian 

Am avut parte de o sedere foarte placuta, Maricel Agop, presedintele Uniunii Armenilor filiala Iasi (organizatorul concertului) a fost o gazda extraordinara. Un moment deosebit a fost cel al vizitei pe care am facut-o la Biserica Armeana din Iasi, monument istoric din secolul 14.

foto Manuela Tavitian 

O mare bucurie a fost si revederea cu restul clanului „Agop”, venit special de la Bacau pentru concert.

foto Manuela Tavitian

Nu in ultimul rand, un cuvant de multumire pentru profesionalism, echipei TVR Iasi.

Cat despre public? Am simtit cum ma insoteste de-alungul intregului recital, atent la fiecare nota. Finalurile pieselor sunt esentiale pentru mine: clipa sublima de liniste dintre ultima nota si aplauze mi-a umplut si de data asta sufletul.

Ce as putea sa spun de cuvinte ca acestea: „Tocmai m-am intors de la concert. aproape doua ore de stat pe scari in cea mai incomoda pozitie imaginabila… dar a meritat fiecare secunda. Recitalul a fost extraordinar, felicitari dl. Tavitian!” (Haze, comentariu pe blogul meu)

Lucru foarte rar in ziua de azi, au aparut deja doua cronici de substanta, dupa concert. Le reproduc mai jos, in ordinea aparitiei.

The Armenian Soul of Romania (cronica de Florin Cîntic in „Iasul Universitar”)

În fiecare an, la 24 aprilie, armenii comemorează Metz Yeghern-ul („Marele Rău”), moment de neuitare a masacrelor de tip genocidal săvârşite de guvernul „Junilor turci” asupra populaţiei armeneşti între anii 1915 şi 1916. Dincolo de lacrima vărsată pentru cei peste un milion şi jumătate de nevinovaţi epuraţi etnic în numele panturcismului şi turanismului, semnificaţia acestei comemorări este şi aceea de a exorciza un rău cu atât mai apăsător şi tragic cu cât Turcia refuză şi azi să-şi asume, simbolic, vina pentru faptele abominabile de atunci. De aceea, armenii încearcă, an de an, în fiecare loc în care mai există comunităţi ale lor, fie şi firave, să nu uite şi să nu ierte această traumă, această rană neînchisă provocată de crimele de atunci. Cu acest gând la Iaşi, în acest an, domnul Maricel Agop, liderul comunităţii armene, s-a gândit să cheme, pe scena şi sub reflectoarele studioului TVR Iaşi, pe 28 aprilie, la ora 19, un şaman.

Îmbrăcat într-un costum armenesc, cu deja celebra lui KL-KHARG brodată pe creştet, cu o barbă lungă, sură şi împletită la capăt, exorcistul şi-a început calm ritualul, în faţa celor câteva sute de spectatori care umpleau sala şi care-l urmăreau cu respiraţia tăiată. Ştiaţi că în fibra lor de adâncime, la sevă, prison blues-ul, doina dobrogeană şi balada armenească sunt totuna? Că poţi substitui, magic, eflorescenţe sonore de la una la cealaltă sau că pe structura canava a ritmurilor primordiale, comune fiecăruia în incantaţia tragică, se pot broda la nesfârşit kilim-uri sonore unice, neobişnuite, dar consecvent armonice între ele indiferent de structurile din care provin iniţial? Dar că poţi cânta la pian ca la o harpă – cu mâna stângă îmblânzind, stenic, fundalul ritmic, cu volute aspre în timp ce, în picioare fiind, mângâi cu buricele degetelor, tandru sau ciupit, repezit viril, corzile prelungi ale unui pian cu coadă disecat în văzul publicului, cu capacul ridicat? Cum e posibil să pui în dialog o prelucrare unică după Suita Românească de Bela Bartok cu un imn religios armenesc din secolul al XIII-lea cântat din shvi şi ragtime-ul primitiv sincopat al lui Scott Joplin? Păi, după cum spuneam, prin magie…

Ca să fiu sincer nu cred că eticheta de Etno-jazz poate însemna ceva. Forţa imensă a jazz-ului vine de fapt din uriaşa libertate pe care o descătuşează. Aici poţi asimila şi retransfigura orice, zdrobirea, mutilarea, schimbarea sau ironia la adresa canonului fiind reguli de configurare. Sugestiile, influenţele sau temele folklorice (în sensul de exprimare identitară a unei culturi prin muzica ei, nu de muzică populară, de consum) care generează astăzi genul proxim numit „world music” sunt, la urma urmelor, structurile esenţiale ale jazz-ului, o lume unde sunt topite rădăcinile ritmice şi meniul sufletesc specifice sudului american în combinaţie cu orice altceva mai poate fi la îndemână, deci şi cu mirodenii balcanice şi caucaziene pentru că aici, chiar asta e regula. Tehnica şamanului care a oficiat la Iaşi katharsis-ul din sale de concerte a TVR a acoperit zone foarte îndepărtate unele de altele cu aceeaşi abilitate şi, mă grăbesc să o spun, a dat o palmă măreaţă detractorilor săi care îl catalogau, în anii când prefera variantele esenţializate şi abstracte ale free-jazzului, drept omul „care face pianul ţăndări” prin fineţea tulburătoare a unui borangic sonor trist şi emoţionant, iritant catifelat. Accesele sale stihinice din trecut s-au transformat, cu rafinament alchimic, în accente dramatice care fulgeră sclipitor în spaţiul sonor atât de straniu şi de acaparator pe care pianul, sub mîinile-i neastâmpărate, îl crează în jur.

Celor care s-au întrebat, poate, ce are de-a face trista comemorare istorică din preambul cu trăirea în transă pe care şamanul armean, cu dexterităţi de derviş rotitor, ne-a înşurubat-o frugal în suflete, ar trebui doar să le reamintesc că „The Entertainer”, celebrul rag al lui Scott Joplin cu care a început exorcismul a fost scris exact în anul în care armenii erau măcelăriţi. De aceea, dicolo de tehnică şi de o arhitectură sonoră unică, am fost invitaţi să fim martori la o trăire de excepţie, în care oftaturile şi chiotele triste nu erau întâmplătoare, iar cel care oficia la pian ţinea tot timpul ochii închişi nu atât pentru a ne transmite o metaforă a orbirii omului contemporan, post-modern, ci pentru a ne invita să intrăm în lumea lui izvodită din mirodenii şi sânge la poalele Araratului şi ale cărei ritmuri şi tânguieli tragice sunt izbitor de asemănătoare cu ale noastre. Să intrăm deci, în lumea lui Harry Tavitian! http://www.iasuluniversitar.ro/opinii-atitudini/opinii/2008-florin-cintic-the-armenian-soul-of-romania.html

Harry, vocea sa, pianul său (cronica postata de Liviu Antonesei pe blogul sau)

Joi seara, în sala de concerte a TVR Iaşi, am avut norocul să asist la uluitorul recital al lui Harry Tavitian. Harry este un muzician care mi-a plăcut dintotdeauna, mai precis de la primul concert pe care l-a dat la Iaşi, cu grupul Creativ, în 1981 sau 1982, în cadrul unei ediţii a Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti, organizată în urbea mea. De atunci, a mai cîntat de cîteva ori la Iaşi, dar nefiind în localitate, am ratat concertele cu pricina. În schimb, i-am ascultat şi reascultat discurile, l-am urmărit la TV, cînd a fost difuzat, m-am mai plimbat şi pe site-ul său sau pe youtube. N-aş putea spune exact de ce-l socotesc pe Harry unul dintre cei mai mari jazzmani ai momentului – şi nu mă refer doar la relativ săracul, dar de calitate!, spaţiu cultural-muzical de la noi – pentru că succesele sale internaţionale sînt notabile şi a cîntat mai peste tot în Europa şi dincolo de Ocean. Poate din pricina formulei sale muzicale, care reuşeşte să pună laolaltă tradiţia clasică a jazz-ului, jazz-ul contemporan şi felurite etno-muzici, de la folclorul armenesc la cel balcanic sau românesc? Poate din cauza calităţilor sale interpretative solo şi în diverse combinaţii instrumentale? Nu, chiar nu ştiu, ştiu doar că joi seara am stat mai bine de două ore sub vraja muzicii sale, a pianului său parcă vrăjit şi a vocii sale de o versatilitate parcă nesfîrşită. Dacă închideai ochii la un blues, unul de închisoare sau unul din Deltă – nu a Dunării, de bună seamă! –, aveai senzaţia că în faţa ta se află un negru abia scăpat de pe plantaţie. Dacă făceai acelaşi lucru în vreme ce cînta un dans din Caucazul neamului său, credeai că este vorba despre o solistă alto.  Şi am făcut aceste probe, această experienţă, nu vorbesc ipotetic.

Pe afiş, scria că Harry se va produce cu teme armeneşti din jazz. Dar înseamnă să nu-l cunoşti deloc pe muzician ca să crezi că şi-ar putea impune asemenea limitări în cuprinsul unui concert! Aşa că a interpretat teme din jazz-ul clasic, compoziţii proprii, blues-uri, cîntece inspirate din folclorul armenesc de bună seamă, dar şi din cel balcanic sau românesc. Şi, într-o asemenea combinaţie de sonorităţi, nici nu s-a limitat la virtuozitatea sa pianistică incredibilă şi la vocea sa, de fapt vocile sale ar fi mai exact!, ci ne-a demonstrat ce înseamnă o muzică de mare calitate şi cînd încearcă timbrul altor instrumente, de la muzicuţa blues-ului la cele aparţinînd tradiţiei muzicale armeneşti. Sigur că mi-a plăcut întreg  recitalul, iar dacă am rămas cu o slăbiciune pentrusuitade dansuri transilvănene, culese de Bela Bartok, e şi din motive extramuzicale. E ceva fermecător şi cumva dincolo de muzică să asculţi nişte vechi cîntece româneşti, culese de un ungur acum vreo sută şi mai bine de ani, în interpretarea unui armean bîntuit, dar bîntuit bine!, de geniu muzical.

Şi mai este ceva care mi-a plăcut foarte mult şi care este de dincoace ori de dincolo de muzică – publicul. Nu mă refer numai la calitatea acestuia, la reactivitatea perfectă la muzica audiată, ci şi la vîrstă. Privind în jur, poate că nu simţeam chiar complexe de „om bătrîn”, dar nici mult nu mai aveam! Eu, profesorul Alexandru Cărăuşu, căruia îi datorez iniţierea mea în jazz, provocată de audiţiile pe care le organiza, pe cînd eram student, în amfiteatrul de la Matematică, Florin Cîntic, Emil Răducanu, un alt eminent animator al jazz-ului aici, în Iaşi, ca şi ceilalţi din generaţia mea, cam ridicam media de vîrstă a publicului! Este reconfortant însă să constaţi că jazz-ul nu are doar un trecut şi un prezent la noi, ci într-un fel, şi un viitor asigurat de un public tînăr şi de calitate. Cred că filiala ieşeană a Uniunii Armenilor din România, TVR Iaşi şi Alex Vasiliu, ca prezentator, merită toate laudele şi mulţumirile noastre pentru această atît de reuşită întîlnire muzicală cu Harry Tavitian. http://antonesei.timpul.ro/2011/05/01/harry-vocea-sa-pianul-sau/

Etichete: , , , , , ,

4 Răspunsuri to “Ecouri la concertul de la Iasi”

  1. Liviu Antonesei Says:

    @) Harry Tavitian

    Cit mi-a placut concertul, cred ca se vede din articolul pe care ai avut amabilitatea sa-l semnalezi si altora. Ce n-am spus acolo e cit de mult as vrea sa te reintorci aici! Eventual in duet-ul cu Ion Baciu Jr, impreuna cu care te vei produce la inceputului verii la Satu Mare!

  2. Marius David Says:

    draga Harry Tavitian,
    deşi ieşean prin adopţie, locuiesc în Oradea,
    acum i-am invidiat pe ieşeni.

    cu deosebită şi nedisimulată admiraţie,
    mc

  3. Harry Tavitian Says:

    Joi 19 mai, de la ora 18, pe TVR 3 – o ora de interviu + muzica din concertul de la Iasi. http://www.tvr.ro/program.php?c=4&d=5&z=0

    Partea a doua a emisiunii va fi peste o saptamana, joi 26 mai tot de la ora 18.

  4. MariaStefanian Says:

    Anunt Important!
    Toti ochii pe TVR 3 azi la ora 18 00 (joi, 19 mai 2011)! Veti putea urmari un interviu si muzica din concertul de la Iasi de la sfarsitul lui Aprilie. Partea a doua a emisinii – joia viitoare la aceeasi ora.
    Vizionare placuta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: