A trecut si vara (4)…

Foto Florin Andreescu http://www.florinandreescu.com/ caruia ii multumesc

Concertul de la Valeni a fost o adevarata sarbatoare a prieteniei intru jazz. Asa cum povesteam in anuntul pentru concert https://harrytavitian.wordpress.com/2010/08/12/poezie-si-jazz-la-valenii-de-munte-trialog-harry-tavitian-mircea-dinescu-si-adam-puslojic/ de Mircea ma leaga o veche prietenie. Atmosfera de la concert a fost extraordinara. M-a impresionat calitatea publicului – majoritatea spectatorilor au fost din Valeni, intelectuali dar si oamneni simpli, de toate varstele. S-au adaugat invitati de la cursurile Universitatii Nicolae Iorga, atat din Romania cat si romani dinafara granitelor. Si, cum spuneam ca a fost o sarbatoare a prieteniei, trebuie sa adaug ca au venit special pentru concert prieteni din Constanta, Brasov, Ploiesti, Fagaras, Bucuresti. Sala s-a dovedit si de aceasta data neincapatoare, desi au mai fost adaugate cateva zeci de scaune. S-a stat si in picioare iar tinerii au stat pe scarile salii.

Domnul profesor Vasilescu mi-a facut si de aceasta data bucuria de a scrie o cronica a concertului:

Din nou înfloresc bucurii în AMFITEATRUL MUZICAL…

„În verdele Văleni, pe prispa albă…”

Iată, a trecut un an! A sosit lumina sărbătorii creştine de Sfânta Maria. Pe platoul din piaţa oraşului se instalează comédii, bărcuţe, tarabe colorate. În parcul recent inaugurat se aude zumzetul pregătirilor. Alături, în clădirea Casei de Cultură, personalul pregăteşte, sub atenta consiliere a dnei. Iulia Mărgăritescu, găzduirea Cursurilor de Vară ale Universităţii Populare „Nicolae Iorga”. În tăcere, cu migală, cu respect pentru uriaşa personalitate a Cărturarului românilor, care aici a gândit şi a scris opere fundamentale pentru cultura română şi universală. Soseşte, frumos tipărit, programul cursurilor, şi aflăm că miercuri 18 august se va desfăşura un „Dialog al Artelor”, prin strădania omului minunat şi artistului de excepţie, pianistul Harry Tavitian. Invitatul său de onoare este poetul Mircea Dinescu. Pretutindeni, freamătul aşteptării.

Sala este plină. Au venit, alături de fraţii noştri din teritoriile vecine României – invitaţi la Universitate – şi elevi, studenţi, profesori, toţi însetaţi de bucuria frumosului artistic. Se deschide cortina! Instrumentele tavitiene se află la locul lor. Aşteaptă întâlnirea cu mâinile vrăjite. În dreapta scenei stau, aparent cuminţi, revoltate discret şi înţelepte, cărţile semnate de Mircea Dinescu. Apar „actorii”. Începe ritualul, căci dialogul dintre Muzică şi Poezie a avut statutul unui ritual.

Ce au „văzut”, ce au „auzit” spectatorii?

Tavitian ne-a introdus în atmosfera filmului mut, când ecranul era acompaniat de un jazzman interpretând scurte piese adecvate filonului narativ. Ne-a invitat apoi în orizontul folclorului balcanic, ilustrat prin „Rapsodia” sa, înflorind de ritmurile dansurilor noastre populare. Dinescu a citit câteva „cântece de vârstă” din volumul de început („Invocaţie nimănui” – 1971), remarcabil prin elegiile sentimentale de îndrăzneaţă noutate imagistică. Aerul trist, mascat de revolta juvenilă din tonul poetului, a fost argumentat de câteva cântece vechi armeneşti, dintre care a strălucit „Sub mărul înflorit”, cu ecouri care tresar şi în volumul „Elegii de când eram mai tânăr” – 1973. Poetul a conspectat pentru public motivele lirice din „Proprietarul de poduri” – 1976. Dinescu îţi citeşte textele cu grija de a le ocroti polenul metaforic şi pare uimit, fericit, de a le reîntâlni, peste ani, frumuseţea imaginilor. Aceeaşi trăire lăuntrică la Tavitian în „Capriciile pentru jazz”, compoziţii proprii de o migăloasă şlefuire ritmică. Între aceste „capricii” şi „Nocturnele pentru jazz”, Mircea Dinescu ne-a propus câteva texte ilustrând „spaima care ne doboară”. A fost un contrast de efect între unduirea leneşă a claviaturilor nocturne şi tremurul silabelor nervoase. S-a evocat urmărirea lui Tavitian la Constanţa, în ipostază de terorist, pe când, în ziua de Crăciun 1989, transporta un vas de sarmale confundat cu un obuz, spre socrii săi. Poetul a comentat evoluţia sa spre o poezie mai direct socială, „irascibilă şi chiar agresiv-politică” (Nicolae Manolescu) din „Moartea citeşte ziarul” – 1990. Un scurt popas în orizontul textelor din ciclul „O beţie cu Marx” – 1996, ni l-a arătat pe tribunul de la „Academia Caţavencu” cu pathosul, sarcasmul şi consecvenţa convingerilor sale. Îndemnul „Desfiinţaţi instituţiile de tristeţe!” a însemnat o invitaţie la întâlnirea cu tot ce este senin şi frumos. Cum zice Iorga: „Veselia omului e ca mirosul florilor: ea nu se înalţă din suflete veştede!” Sunt imperative iubite care s-au armonizat cu fiorul catifelat al muzicii lui Chopin… S-a înţeles că lumea actuală, cu tehnologia agresivă, cu natura strivită de proliferarea civilizaţiei materiale, are nevoie de vraja orfică a unui blues (Trăia în Tesalia, un cântăreţ pe nume Orfeu!…).

Cursanţii Universităţii şi publicul de la Văleni au mulţumit prin aplauze repetate, celor doi maeştrii care ne-au încântat. O ţară în care are loc un asemenea dialog între cele dintâi arte – Muzica şi Poezia – devine mai frumoasă, demnă şi puternică, având conştiinţa şi mândria valorilor ei.

Prof. Nicolae Vasilescu (Colegiul „Nicolae Iorga”), Vălenii de Munte – 20 august 2010

Am primit si pe guestbook cuvintele de mai jos, scrise imediat dupa concert:

Va multumim pentru ca ati adus in orasul marelui Iorga jazz-ul si ati deschis inimile valenarilor spre aceasta minunata muzica. Va aseptam cu noi lectii de jazz. Cu respect, Ruxandra Calinoiu (http://www.harrytavitian.ro/guestr.htm )

La sfarsitul concertului Mircea mi-a daruit o mostra din „Vinul lui Dinescu”. Eu i-am dat o sticla din celebrul cognac armenesc „Ararat” ( http://www.armenian-distribution.ro/)

A trecut si vara (3)…

Primul concert de asta-vara a fost la Praga, cu formatia mea Orient Express (foto: www.9bran.cz).

„Harry Tavitian este un exemplu perfect al convieţuirii dintre doua entităţi aparent opuse: avangarda şi traditionalismul” (Lucian Ştefănescu, Radio Europa Libera, Praga).

M-am bucurat sa-l revad pe Lucian Stefanescu si sa stam de vorba in tihna, la Praga.

http://www.europalibera.org/audio/audio/274896.html (aici puteti asculta interviu pe care mi l-a luat Lucian)

De ani buni, Lucian lucreaza la Praga la Radio Europa Libera. A reusit sa pastreze pasiunea pentru jazz pe care i-o stiu din anii ’80 de la concertele mele de la Cluj si de la Festivalurile de la Sibiu si, desi la Praga, a tinut aproape de jazzul romanesc incercand sa-l promoveze in emisiuni. Sufletist incurabil, a fost autorul comemorarii a 30 de ani de la moartea lui Cornel Chiriac (acum 5 ani), unde m-a invitat sa fac un recital la patru maini cu Johnny Raducanu.

http://www.europalibera.org/soundslide/765.html – foto & muzica din concert (slideshow de Lucian Stefanescu)

Pavel Chalupa, directorul Festivalului culturii ceho-germane-evreiesti „9 Porti” de la Praga: „Festivalul a fost initiat in anul 2000 si numele lui vine de la titlul unui roman al lui Jiri Mordechai Langer, in care acesta descrie trairile mistice avute in timpul unei calatorii catre tarimul evreilor hasizi. Ne-am inspirat din opera acestui autor pentru ca el a avut curajul sa se intoarca la radicinile ortodoxismului evreiesc, si la fel ca el am dorit sa ne intoarcem la traditii, la origini, dar nu neaparat la ortodoxie, ci la acele traditii frumoase ale culturii ceho-germano-evreiesti, la acele momente cind aceasta cultura inca nu pierduse componenta evreiasca si germana.

Lucian Stefanescu: Tema editiei a 11-a este Romania? De ce?
Pavel Chalupa: Impulsul principal a fost acela ca regizorul muzical al festivalului, Jan Schneider, a venit cu ideea sa-l invitam pe Harry Tavitian. Plecand de aici ne-am gindit ca la urma urmei de ce n-am dedica o editie intreaga a festivalului nostru culturii evreiesti din Romania. Si dupa ce am inceput sa studiez aceasta cultura am descoperit ca este fantastica si  avem de unde alege”.

Desi nu sunt evreu ci armean, prezenta mea si a Orient Express-ului la Festivalul de la Praga nu a fost intamplatoare. Foarte multa lume mi-a spus ca in muzica Orient Express-ului sunt ecouri de muzica evreiasca.

Mi-a placut foarte mult ceea ce spunea criticul Dac C. Mihailescu in emisiunea „Inapoi la Argument” despre cele doua cartiere bucurestene, armenesc si evreiesc, care pe vremuri se invecinau: „Intr-o parte erau  armenii care dadeau o culoare si un ce mustos, amestecul ala de cafea, de aur, toata orfevraria lor si dincolo evreii, subtili, cu afacaceri in care totul se leaga pe dedesupt… acea alogenie stralucitoare”. Horia Roman Patapievici adauga ca orasul modern romanesc e prin natura lui cosmopolit. Elementele minoritare au patruns cu greu la tara.  La oras cei de alte etnii dadeau „structura culturala, sufleteasca. Asta face parte in mod esential  din creuzetul romanesc, asa a crescut modernitatea romaneasca”. Orient Express-ul este parca o oglinda a orasului romanesc de inceput de secol 20. Suntem un amestec de etnii: romana, saseasca, armeana, evreiasca, svaba, tiganesca, lipoveneasca, maghiara. Cand am inchegat Orient Express-ul am facut-o pe afinitati muzicale si de-abia apoi ne-am dat seama de acest amalgam. Muzica evreaisca, la randul ei o muzica urbana, a preluat elemente din toate muzicile traditionale balcanice cu care a venit in contact.

Despre muzica Orient Express-ului spuneam in interviul de la Europa Libera ca: „la fel ca batrinul tren care pleca din Paris si ajungea la Constantinopol, trecind prin cateva focare culturale ale Europei, noi traversam toate aceste culturi,  centrindu-ne pe spatiul romanesc plasat in context balcanic, dar cu deschidere in ambele sensuri, spre vest si spre est. Mircea Eliade atribuia spatiului romanesc dimensiunea de sinteza intre Orient si Occient. Si noi, ca atare, avem privirile deschise si inspre gandirea Occidentului si inspre mistica si miresmele Orientului. De asemenea muzica noastra este o pendulare continua intre cele doua stravechi spatii spirituale de la stinga si dreapta Pontului Euxin, spatiul balcanic si cel caucazian”. (fragment din interviul de la Europa Libera, de care pomeneam mai sus)

Intr-o discutie cu scriitorul Nicolae Manolescu, acum 11 ani, in emisiunea PRO TV – „Profesiunea mea, cultura” spuneam ca noi, de fapt, reprezentăm preluarea folclorului în muzica urbană. Majoritatea temelor noastre sunt creaţii ale noastre în spirit folcloric. Corpul principal al unei piese de jazz este improvizaţia, creaţia spontană, iar la noi aceste improvizaţii vin să întregească felul în care noi gândim preluarea folclorului în muzica noastră. Aşa cum jazzul însuşi a supravieţuit în cursul existenţei sale de un secol împrumutând permanent elemente din alte muzici, din alte arte, la fel, iată, acum, folclorul devine o inspiraţie pentru noi muzicienii de jazz şi până la urmă cercul se închide, asta devenind un mijloc de supravieţuire pentru folclorul însuşi. Noi nu facem acest jazz cu influenţe folclorice ca pe o modă. Pentru fiecare dintre noi folclorul este un mijloc de trăire. Fiecare dintre noi are, la rândul său, un mod personal de abordare a folclorului, iar noi ne-am apropiat de el în mod natural. Jazzul însuşi a apărut acum 100 de ani ca o formă de folclor: o creaţie orală, spontană, s-a transmis prin viu grai, creat de nişte oameni care nu prea ştiau multă carte, devenind o expresie a libertăţii. Folclorul, la rândul lui, este dintotdeauna, prin definiţie, un fenomen spontan, creat in deplina libertate, dintr-o plăcere de a-l face. Toate astea, la noi, se întâlnesc in intentia noastra de a imbina jazzul cu traditia balcanilor.

A trecut si vara (2)…

La Valenii de Munte, in dreptul gardului nostru de pe Fundatura Merilor, cu tanti Milica si vacile dansii, in ultima zi de vara a lui 2010

Opt întrebări pentru Harry Tavitian

1) Fiecare artist are propriul său portofoliu de repere. Ce scrie pe drumul tău, care sunt bornele vieţii tale artistice, Harry Tavitian?

M-am născut în Constanţa, pe strada Ilie Pintilie, fostă Take Ionescu, actuală Sarmizegetusa, în mahalaua Griviţei, aproape de oborul oraşului. În fiecare marţi, prin faţa casei noastre treceau carele cu cai şi boi şi o mulţime foarte pestriţă de târgoveţi, muşterii şi gură-cască. Pe la 4 ani am început să iau o surcică din ligheanul cu lemne de sub sobă, cu care dirijam în faţa aparatului de radio Philips la care se transmitea muzică simfonică. Prima lecţie de pian am luat-o la 5 ani şi jumătate. La 7  ani am fost înscris la Şcoala de Muzică şi în foarte scurt timp am ajuns mândria şcolii. Asta a durat vreo cinci ani, după care am ajuns ruşinea şcolii. Începusem să dau cu nasul de frumuseţile vieţii. Cu chiu cu vai am terminat Academia de Muzică din Bucureşti. De la 16-17 ani am început-o cu bluesul şi apoi cu jazzul. Câţiva ani am cântat şi clasic şi jazz dar curând mi-am dat seama că dacă le fac pe amândouă, n-o să fac bine niciuna. Şi pe la 23-24 de ani am renunţat definitiv la pianul clasic, în favoarea jazzului. Pentru că voiam să caut tot timpul, să fiu proaspăt, să nu ruginesc. Şi cam atât.

2) Cineva spunea că bucuria este ultimul act subversiv posibil. Cum stai cu „nefasta” ta sau, altfel spus, cum te împaci cu karma nenorocului? Ai fi în stare să-ţi faci harakiri metafizic, la aflarea veştii că Borges considera nefericirea un păcat?

În privinţa bucuriei aveţi dreptate, cu două mici amendamente: nu este ultimul act, ci primul. Şi nu este subversiv ci chiar foarte legal şi permis. Iar harakiri nu îmi fac, nici fizic, nici metafizic. Nu sunt chiar atât de slab, nici aşa de încrezut şi nici nu vreau să demonstrez nimic, mai ales că Borges se dovedeşte şi aici, încă odată, băiat valabil.

3) Ce cântece ne mai dai la timpan? De ce ai de gând să ne mai cânţi (urmând clasificarea doinelor, de pildă)? De desfătare, de jale, de cătănie, de impozite, de haiducie, de grevă generală, de prostie…

Cu trecerea anilor e firesc ca omul sa se mai coacă. De la o vreme constat că am început să mă mai rumenesc şi eu şi observ cu mare îngrijorare că devin tot mai matur, mai chibzuit, mai cumpănit, mai echilibrat. Apăi, dacă asta înseamnă „evoluţie”, mă lipsesc de ea. Unde-s vremurile când urlam ca un leu rebel şi nestăpânit şi distrugeam şi demolam tot ce prindeam. Dar probabil că mi-a venit vremea să înlocuiesc tot ce am demolat. Mamă, ce muncă m-aşteaptă!

Ca să revin la întrebare, în timpul care mi-a mai rămas v-aş cânta de salvare, de eliberare, de ispăşire, de iertare, de concluzie…

4) Ca orice armean, ai călătorit mult, chiar şi cu gândul. Turismul cultural asiduu la care te-ai pretat atâtea zeci de ani te-a făcut să înţelegi până la urmă „all inclusive”?

Am călătorit mult dar nevoit, forţat, obligat, silit şi împotriva voinţei mele. Aveţi mare dreptate că „m-am pretat”, dar n-am avut de ales. Ce-i cu „all inclusive” ăsta?

5) De ce te iubesc atât de mulţi oameni, iar cei care te urăsc sunt urâţi?

Ştiu şi recunosc că mă iubesc atât de mulţi oameni. Este ceva extraordinar, impresionant, un sentiment gigantic care nu se poate compara decât cu Învierea Mântuitorului. Cred că ei mă iubesc pentru muzica mea. De fapt, această muzică este doar o continuare a dragostei moştenite de la părinţii mei şi pe care nu o pot ţine doar pentru mine.

La cei care mă urăsc, mă gândesc cu grijă. Cred că au avut o copilărie urâtă. În mod sigur, n-ar trebui să-i urâm pe cei care ne urăsc.

6) Facem pariu că eşti cel mai potrivit pentru a compune la pian o piesă după axioma lui Molière, cum că „prefer un viciu comod unei virtuţi obositoare”?

Iar titlul piesei ar fi ”Mai bine o zi leu decât o viaţă, oaie”.

7) Ai aflat, bănuiesc, că Eyjafjallajokull şi-a încetat activitatea. Cine din lumea asta ai dori să ia exemplul vulcanului islandez?

Scaraoţchi.

8) În afară de pian, ce-ai mai lua cu tine pe atât de des invocata insulă pustie?    

Nici pianul. Nimic. Doar nevasta, care după 25 de ani alături de mine, s-a convins că cea mai frumoasă muzică este liniştea.

Revista Tour.ist nr.17/iulie 2010

M-a chestionat Florin Toma. Excelent romancier si jurnalist. Pacatuieste fiindca inca ii mai arde de gluma; are un simt al umorului extraordinar, dar o sa afle Boc si o sa-i puna impozit si pe haz si pe dragostea de jazz.  

A trecut si vara (1)…

Duo Tavitian – Cserey  la festivalul Peninsula, Targu Mures – 26 aug 2010; Foto Biró István / peninsula

In luna august mi-am luat nevasta si am stabilit cartierul general la casuta noastra de la Valenii de Munte. Cum am mai scapat de griji dupa concertele din vara asta, m-am gandit „sa pun inceput bun” – cum ne sfatuiau Sfintii Parinti ai Bisericii. Mai ales ca astazi e si inceputul anului nou bisericesc http://www.calendar-ortodox.ro/luna/septembrie/septembrie01.htm Imi fac datoria fata de cei care au scris despre concerte si pun pe blog cateva ecouri pentru care nu am avut ragaz pana acum. O sa incep cu o cronica de care am dat de curand, chiar daca e vorba de un concert de anul trecut: concertul de Craciun de la Ateneul Roman. Are o legatura, cumva, si cu ultimul concert pe care l-am avut, cel de saptamana trecuta de la „Peninsula”, unde am fost tot in duo cu prietenul Csaba.

JAZZ ŞI CĂRŢI – NICOLAE PRELIPCEANU
Tavitian la Ateneu

Sâmbătă, 19 decembrie anul trecut, Harry Tavitian a concertat la Ateneu. Pentru un jazzman, chiar în zilele noastre, nu e un lucru banal să cânţi pe scena pe care au concertat Enescu şi Yehudi Menuhin, David Oistrah şi Sir Barbirolli şi atâtea alte nume ilustre ale muzicii „grele” (ca să pun un antonim muzicii „uşoare”, în care mult timp a fost inclus de vorbitorii culţi şi jazzul). Concertul lui Tavitian, acest extraordinar artist al zilelor noastre, a încununat, ca să mă exprim în inevitabila limbă de lemn, seria „Teach Me Tonight”, de şase concerte, începute în martie, la Institutul Cultural Român, organizatorul concertelor. Ca şi-n celelalte apariţii ale sale sub auspiciile ICR Bucureşti, Harry Tavitian nu a concertat singur, având, de data asta, doi invitaţi, unul extraordinar, pianistul român de la Stockholm, Ion Baciu jr., şi unul pe care-l ştiam de mai demult ca partener al pianistului, bateristul Cserey Csaba, de la Satu Mare.
Cele două părţi ale concertului au fost introduse, ca şi unele melodii, de către titularul serii, care, în fraze scurte şi pline de miez, a explicat ce e jazzul, cum o făcuse încă de la prima sa apariţie din această serie, conchizând, spre uşurarea celor ce se vor fi temut că au prea multe de reţinut, că jazzul e acea artă care se naşte, trăieşte şi moare într-o clipită, atunci când e interpretat. Sigur, nu numai din această frază destul de eliptică, am înţeles de mult că Harry Tavitian e mai mult decât un simplu interpret şi chiar compozitor, e şi un artist care meditează asupra artei pe care o practică şi o aprofundează, lucru evident cu fiecare nouă apariţie a sa pe vreo scenă, fie ea cea de la ICR, fie de la vreun club, fie la Ateneu.
Seara de la Ateneu a fost una a încântării crescânde, dar şi a încălzirii crescânde a interpretului principal. Dacă în prima parte, împreună cu Ion Baciu jr., s-au cântat bucăţi compuse de Tavitian sau de invitatul său, alături de teme clasice de blues, în partea a doua, cu Cserey Csaba, Tavitian s-a ambalat, dar ce zic eu?, amândoi s-au ambalat, duşi de sonorităţile noi şi vechi ale „Cantatei colindelor”, pentru ca, în final, să apară din nou şi primul invitat pentru a se bucura de triumful serii. În fapt, merita şi cel dintâi invitat această satisfacţie, după ce, la finalul primei părţi, aplauzele au fost acelea, simple, ale unui public în aşteptarea performanţei majore, care constituie, întotdeauna, partea a doua şi ultima a unui concert. Povestea jazzului a fost „spusă”, muzical, într-o sinteză a ei, de la primele forme, cum e bluesul şi până la cele din urmă, azi, cum e etno-jazzul, pe care Harry Tavitian îl practică de atâţia ani cu un real succes şi mari performanţe. Căci, în fond, Cantata colindelor într-acolo, spre etno-jazz, bate. Temele erau când unele ştiute, dar, fireşte, în nouă intepretare – căci ce e jazzul în fond, decât o continuă temă cu variaţiuni? – când unele descoperite de artist, aşa cum ne-a şi mărturisit, în arhive, căci există, conform afirmaţiei sale, mii şi mii de colinde, specifice zonelor şi poate chiar unor localităţi, multe înrudite melodic, multe foarte diferite. De altfel, Cantata colindelor, sinteza de la Ateneu, se poate găsi, de către cei ce doresc să o asculte în integralitatea ei, pe un CD recent, pe care cei doi artişti, Harry Tavitian şi Cserey Csaba, l-au scos. Prezentatoarea serii, Oana Suciu, a spus că regretă faptul că, prin acest concert, seria iniţiată de ICR se încheie, regret pe care Tavitian şi invitaţii săi l-au mărit, accentuat, prin prestaţia lor admirabilă, pe alocuri plină de umor, alteori „doar” profundă şi gravă.
Dar să nu credeţi că Tavitian nu are umor. Ultimul său cuvânt a fost unul cu miez, de fapt, deşi un banc cu Radio Erevan: un ascultător întreabă cum se spune corect „giaz” sau „gez”, iar Radio Erevan răspunde: „la ce?”

http://www.viataromaneasca.eu/arhiva/64_viata-romaneasca-nr-1-2-2010/10_cronici/564_jazz-si-carti.html