Eu la serbarea Scolii de Muzica din Constanta – sala Teatrului Fantasio, 1960
Copilaria a fost pentru mine foarte importanta si ramane perioada de care imi amintesc cu mare placere. Am avut o copilarie frumoasa, parinti de care imi aduc aminte cu foarte mare emotie si cu veneratie.
Provin dintr-o familie modesta material, insa foarte bogata spiritual. Parintii mei erau oameni simpli: mama – casnica – avea patru clase, tata era bijutier, cu sapte clase, dar cu o sensibilitate speciala, care mi s-a transmis. Mama avea grija de gospodarie, iar tata era cel care aducea banul in casa.
La noi in familie fiecare stia ce are de facut. Sigur ca pe atunci familia era inca familie (poate ca am prins un ultim tren). Femeia statea acasa, se ingrijea de ceilalti. Se stia la ce ora pleaca si vine tata de la munca, incat pana si pisicile din curte il asteptau la poarta. Se stia ca la ora 1 vine sa se odihneasca o ora si mancarea trebuie sa fie calda. O familie clasica, in care am aparut si eu in 1952, copil facut „la batranete”, caci tata avea 50 si mama 42 de ani. Vechiul Obor al Constantei, unde locuiam, avea un farmec aparte. O viata de mahala, cu puzderie de copii – romani, armeni, greci, tatari, evrei – care bateau mingea de dimineata pana seara, escapade la mare, baricade si batai cu bulgari in iernile cu zapezi mari. Tot ce presupune o copilarie fericita, traita intr-o miniatura de viata la tara.
In ceea ce priveste educatia, nu imi amintesc de nici o zi din copilaria mea in care parintii sa-mi spuna „asta e bine, asta nu e bine”. Tot ce-am preluat, intuitiv, a fost modelul lor. Le datorez mai mult de 80% din ceea ce sunt eu acum.
Tata, Agop, impreuna cu fratele sau Dicran, au fost printre cei mai vechi bijutieri din Constanta. Mai apoi, majoritatea bijutierilor de aici au fost ucenicii lor. Unchiu Dicran s-a pensionat acum 2 ani la New York, la 96 de ani. A lucrat ca bijutier, trei zile pe saptamana, pana spre sfarsitul lui 2008.
Tata facea bijuterii foarte frumoase, era specializat in filigran si de la el mi s-a transmis importanta detaliului in muzica si in viata.
Pe la sfarsitul anilor ’50 autoritatile din acea vreme au declansat o adevarata „goana dupa aur” prin casele armenilor. Prigoana a durat vreo 5 ani. Armenii adunau aur pentru ca erau muncitori si chibzuiti si asta era cea mai sigura investitie la acea vreme. Autoritatile s-au gandit ca vor descoperi un munte de comori prin gospodariile armenilor, asa ca au inceput sa-i adune. De pe strada, din casa… Se faceau perchezitii prin case. Ajunsesem de dadeam noaptea peste gard, la vecinii nostri tatari, covoarele din casa, desi si ei se expuneau, daca erau prinsi. Stateam cu frica-n san, intr-o atmosfera de teroare. Se dusesera vremurile linistite si mesele pline de veselie. Pana intr-o buna zi din vara lui ’61, cand, venind cu tata spre casa, am vazut GAZ-ul la vreo 20 de metri de poarta noastra. Erau pe atunci masinile GAZ, rusesti. Un fel de ARO. Dupa ce ne-am asezat la masa au intrat doi si l-au „invitat” pe tata la sectie. Mama i-a dat pachetul care era deja pregatit, iar ei ne-au asigurat ca nu va avea nevoie decat de schimburi. A stat o luna in beciurile militiei, timp in care a fost batut, supus la „tratamente” electrice si la celelalte aparate de tortura care intrau in dotarea beciului. Peste cateva zile a venit unul si i-a spus mamei: „Scoate aurul, ca barbatul tau a declarat tot!” Mama, o fire foarte puternica, i-a raspuns: „Va rog sa cautati dumneavoastra. Eu cred ca barbatu-meu a innebunit!”. Nu mai stiu daca aurul era sau nu in casa – stiu ca timp de cateva zile l-au ingropat in beci la matusa mea Hena si la unchiu Sarchis. Ei o duceau foarte greu. Unchiu Sarchis era supravietuitor al genocidului din 1915 din Turcia si era considerat apatrid, fara drept de munca, si militia nu-i luase la ochi. Totusi, imi amintesc ca mama nu a lasat aurul acolo decat vreo saptamana, de teama sa nu fie si ei banuiti si sa le facem vreun rau.
In acea perioada s-a deschis un birou oficial la care armenii putea sa mearga sa-si „vanda” aurul. Bineinteles – pe un pret de nimic. S-a dus si mama cu doua borcane cu monede si le-a dat. Abia dupa aceea a venit tata acasa. A fost cea mai fericita zi…
Tata a avut noroc ca a stat inchis doar o luna, in cercetari. Unchiu Dicran a stat mult mai mult, fiind arestat si dus pentru interogatorii la Bucuresti, impreuna cu sotia lui, Horop. O alta ruda de-a noastra, unchiu Rapig, care era fotograf, a fost chiar condamnat si a facut vreo 2-3 ani de pripon la Poarta Alba.
Mult mai tarziu am realizat eu toata dimensiunea a ceea ce se intamplase in anii aceia. Ai mei au reusit sa ma tina departe de drama prin care treceau. In perioada cat tata a fost „la racoare”, mama m-a trimis sa stau cu familia fratelui ei, Antranig.
Desi am inceput cariera muzicala in vremuri de restriste, totusi oamenii reuseau sa creeze frumosul chiar si-n acest context uneori sinistru. Paradoxal, acele vremuri aveau un parfum special in jurul lor, care, din pacate, azi nu mai exista.
PS – Pomenind mai devreme de genocidul impotriva armenilor din Turcia anilor 1915-1920, ma gandeam cum de un asemenea prapad nu m-a socat in copilarie. Pentru ca pur si simplu nu am stiut. La fel cum cred ca majoritatea copiilor armeni nu au stiut. Au aflat mai tarziu (eu am aflat tocmai cand terminam liceul; si chiar si atunci, fara sa mi se spuna nimic – intr-o zi tata a venit cu romanul lui Franz Werfel „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh”). Parintii ne-au protejat de o trauma cu urmari imprevizibile. Dar nu stiu nici azi daca nu au vrut sa ne spuna, sau nu au putut.
Textul de mai sus l-am scris pentru revista „Tiuk”, (numarul de primarava de anul asta, dedicat socului copilariei si intitulat „Kopilozaur”):
http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=682
Harry Tavitian's Blog 
