Omagiu lui Mircea Eliade

Ciorna scrisorii pe care i-am trimis-o acum 25 de ani lui Mircea Eliade, cu corecturile facute de dl. Teodor Ionescu. O public acum, pentru prima data.

Azi se implinesc 24 de ani de la «marea trecere» de aici, dincolo, a lui Mircea Eliade.  Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.

Mircea Eliade si opera sa au fost una dintre acele putine lucruri luminoase care ne bucurau sufletul, inainte de 1989. Eram la curent cu succesele stiintifice ale lui Eliade din emisiunile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca de la «Europa Libera», dar si datorita unor prieteni ca Sorin Antohi sau Ioan Muslea, care imi imprumutau carti ale marelui savant, aparute in Occident. Despre ajutorul lui Sorin Antohi am vorbit de curand si in interviul pe care mi l-a luat Mihai Vieru: http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=737

In intunericul ateismului comunist, «redescoperirea sacrului» datorata lui Mircea Eliade era exact drumul pe care eu instinctiv il faceam in muzica mea.

In 1984 am scris piesa «Omagiu lui Mircea Eliade» iar in aprilie 1985 i-am trimis o scrisoare insotita de o caseta cu inregistrarea acelei piese. Istoria a ceea ce s-a intamplat atunci o gasiti mai jos.

Dani Godja: Pe “Axis Mundi”, album puternic influenţat de filosofia lui Eliade, aveţi o piesă înregistrată în 1984 la Sibiu pe care chiar i-aţi trimis-o acestuia la Chicago. Aţi primit vreun feedback la vremea respectivă?

HT: Este vorba de „Omagiu lui Mircea Eliade”, piesa dedicata marelui savant a carui opera stiintifica ma bantuia pe la inceputul anilor ’80. Prima auditie a piesei a fost, intr-adevar, la Festivalul International de Jazz de la Sibiu, pe 31 martie 1984.

Dupa exact un an, pe la inceputul lui aprilie ’85, ma viziteaza dl. Teodor Ionescu, critic de arta, fost sef al Pinacotecii Brukenthal, descoperitor al comorilor colectiei, identificand peste 1000 de tablouri si care a avut foarte mult de suferit din partea Securitatii dupa furtul tablourilor din 1968. Eu tocmai ascultam banda cu concertul nostru de la Sibiu ’84. I-a atras atentia imediat si zice „Ce asculti acolo?”. Zic „E recitalul nostru de la Sibiu de anul trecut”. „Bravo ba, imi place”. In ciuda varstei lui si a batailor de la Securitate in urma carora se resimtea serios, nu a fost niciodata depasit de vremuri. Stiam din intalnirile noastre anterioare ca se cunoaste cu Eliade, Noica, Cioran si Ionesco, imi povestise multe despre asta. Si imi vine ideea sa-i spun „Stiti ca una din piesele pe care le-am cantat se numeste Omagiu lui Mircea Eliade? I-am dedicat-o dansului”. Deodata a cascat ochii: „Ce spui? Cum a fost? Povesteste-mi”. I-am descris piesa si i-am spus cum sala de 800 de locuri in care se aflau peste 1000 de spectatori a aplaudat minute in sir la anuntul titlului piesei. Era foarte emotionat: „Pune-mi piesa imediat, s-o ascult”. Am ascultat-o si am tacut apoi cateva clipe, dupa care zice „Maine plec la Bucuresti si ma intalnesc cu Noica in Gara de Nord. Pleaca la Paris si o sa se vada cu Cioran si cu Ionescu si o sa vina si Eliade de la Chicago. Copiezi imediat piesa pe o caseta si i-o dau lui Noica sa i-o dea lui Eliade. O sa se bucure, ii plac chestiile astea”. Va dati seama ce simteam in clipele alea? Dupa care, ma gandesc eu ca am bagat-o pe maneca: „Lasati domnu’ Ionescu, nici n-am terminat-o inca, mai am de lucru la piesa asta”. „Taci ba din gura, faci copia in seara asta si maine dimineata viu sa mi-o dai”. „Si ce-o sa spuna domnu’ Eliade de bazaconiile mele, n-ati vazut ce stridente si ce cacofonii sunt p-acolo?”. „Taci ba, tu crezi ca batranu’ e incuiat? Stie el ce-i cu chestiile astea. Si ii scrii si o scrisoare”. „Aoleo, domnu’ Ionescu…”. „Maine dimineata iti fac corectura la scrisoare si am plecat”.

Ne-am mai vazut peste cateva luni, mi-a spus ca i-a dat plicul meu lui Noica iar apoi Noica i-a confirmat ca i l-a inmanat lui Eliade. Si m-a intrebat daca am vreo veste. „Ce veste?” zic eu. „De la Eliade. Nu ti-a raspuns?”. „Unde sa-mi raspunda? Nu i-am scris adresa mea.” Si suparat cum nu prea l-am mai vazut: „Pai bine ma desteptule, cum nu i-ai scris adresa ta? Ti-ar fi raspuns cu placere. Batranu’ le raspunde la toti. Si mie, unde mi-o fi fost capul cand ti-am corectat scrisoarea?”.

Pana acum trei ani tot ce v-am relatat mai sus era mai mult o legenda, desi inclusiv presa aflase si scrisese despre chestia asta. In 2007 a aparut la Editura Criterion volumul 5 din „Mircea Eliade si corespondentii sai” de Mircea Handoca, in care autorul publica si scrisoarea mea din 9 aprilie 1985. Dupa 22 de ani am avut confirmarea ca scrisoarea si caseta cu piesa mea dedicata lui Mircea Eliade ajunsesera in mainile ilustrului destinatar. Ce n-as da sa stiu ce-o fi zis Eliade ascultand „Omagiul” meu? Dumnezeu asa a aranjat lucrurile, ca sa nu stiu. Mai bine!

Fragmentul de mai sus este din interviul cu Dani Godja pentru Sighet online: http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=8723:interviu-cu-marele-om-de-jazz-harry-tavitian&catid=70:importante&Itemid=27

Piesa « Omagiul lui Mircea Eliade » de pe CD-ul « Axis Mundi » – Harry Tavitian & Orient Express: http://www.trilulilu.ro/chakaal/694c2fde2048fd

In articolul de mai jos gasiti si textul scrisorii:

Corespondenţi ai lui Mircea Eliade. Haig Acterian şi Harry Tavitian (Cristina Manuk in Revista Ararat, 19/2008)

Anul trecut a apǎrut la Editura Criterion Publishing un nou volum – al cincilea şi ultimul – din seria Mircea Eliade şi corespondenţii sǎi, ediţie îngrijitǎ, note şi indici de Mircea Handoca. Ca şi în precedentele, cantitatea de informaţie documentar-subiectivă este impresionantă, veritabilă „mină de aur“, cum se spune, pentru istoricii literaturii şi ai culturii interesaţi de personalitatea marelui şi controversatului autor. Nouăzeci de persoane, personaje sau personalităţi româneşti şi străine (între care Giuseppe Tucci, Surendrnath Dasgupta, Stig Wikander, Alice Voinescu, Sergiu Al-George, Ugo Bianchi, Seymour Cain, Matei Călinescu, Georges Dumezil, Jaroslav Pelikan), alături de membrii familiei (scrisorile pline de savoare ale tatălui şi ale surorii Corina) se regăsesc în cele aproximativ 400 de pagini, cărora li se adugă un indice de nume şi un util tabel cronologic al scrisorilor primite de Mircea Eliade. […]

Din multitudinea de corespondenţi, mă voi opri asupra celor de origine armeană – congenerul Haig Acterian şi, surpriză, jazzmanul Harry Tavitian. Primul, fost coleg de liceu al autorului şi prieten de cursă lungă, are un epistolar bogat cu Eliade, publicat parţial şi în primul volum din seria sus-amintită. Celălalt este un corespondent ocazional, însă scrisoarea trimisă de el din Constanţa pe 9 aprilie 1985 constituie un interesant document de epocă, pe care-l reproduc integral în cele ce urmează. Originalul scrisorii se afla astazi in arhiva Mircea Handoca:

Mult stimate şi iubite Domnule Mircea Eliade (de remarcat nota involuntar ironică faţă de mesajele omagiale primite, în epocă, de mult stimatul şi iubitul Tovarăş Nicolae Ceauşescu, n.m. C.M.)

Mă numesc Harry Tavitian, am 33 de ani şi sunt get-beget constănţean. Fiind pianist de jazz, la recomandarea domnului Teodor Ionescu, la revista căruia aţi publicat în urmă cu cîteva decenii, îndrăznesc a vă trimite această casetă şi rîndurile de faţă. Caseta conţine o piesă pe care am scris-o la începutul lui 1984 şi am dorit s-o dedic personalităţii Dumneavoastră, cu care noi toţi ne mîndrim, pentru că ea reprezintă spiritualitatea românească la unul din punctele ei de maximă incandescenţă.

Pe la începutul anului trecut am fost nevoit să depun un mare efort de a face abstracţie de prezenţa Dumneavoastră în mintea şi sufletul meu, asta ca să nu mă mai complexaţi, şi pentru ca astfel să pot scrie piesa pe care o doream. Ea este formată din două mari secţiuni.

În prima, mai ritmată, aparent cu mai puţină greutate, poate chiar „uşuratică“, am încercat să fixez cadrul, lumea comercialului, a reclamelor, a banului în care – paradoxal poate – vă aflaţi. Ea debutează cu o temă cîntată de pian, trompetă şi corn, cu un caracter mai degrabă jovial, reprezentînd zîmbetul în faţa destinului… Urmează solo-urile de pian, corn şi trompetă. Apoi, solo-ul de percuţie face legătura cu secţiunea a doua. Acest solo este punctul de sprijin al întregii lucrări. El începe în caracterul primei secţiuni, dar încetul cu încetul îşi schimbă conţinutul, devenind mai dens, acumulînd tensiune interioară, mocnită. În fine, pare că cineva ar vrea să spună ceva. Finalul solo-ului de percuţie marchează secţiunea a doua în care brusc, poate chiar violent, se schimbă estetica întregii piese. Începem să respirăm aer românesc, să ducem oile la munte, să-i zărim pe Blaga, Brâncuşi, Enescu. Această parte cuprinde doine, jelanii, dansuri dobrogene şi din alte zone omâneşti. Prin toate astea am încercat să scot la lumină ceea ce am crezut că ascunde sufletul Dumneavoastră, al unui om care, alături de alţi cîţiva, poartă spiritul românesc prin lume.

Scuzaţi-mă dacă am fost prea didactic… Am îndrăznit să numesc această lucrare „Omagiu lui Mircea Eliade“, în chip de respect şi dragoste, ce cu toţii vi le datorăm.

Înregistrarea trimisă este de la prima audiţie, la Sibiu, 31 martie 1984. Reacţia publicului a fost uluitoare (ceea ce pentru mine a fost una dintre marile bucurii pe care le-am trăit), iar discuţiile care au urmat au fost dintre cele mai încinse.

Acum, la sfîrşitul acestor rînduri, o undă de regret mă încearcă totuşi, cînd mă gîndesc că aţi creat o operă care prin proporţiile şi substanţa ei nu va rămîne moştenire numai românilor, ci lumii întregi. Dar nu-i nimic, nici Shakespeare nu-i al englezilor, nici Bartok al ungurilor, nici Enescu sau Brâncuşi ai românilor. Şi apoi, ce bine ar fi să aibă toată lumea astfel de regrete…

Vă mulţumesc, şi să vă dea Dumnezeu sănătate.

Cu respect, al Dumneavoastră,

Harry Tavitian

Se pare că vîrstnicul destinatar nu a avut cum să-i răspundă interlocutorului său, adresa nefiind specificată pe plic. Ori… cine ştie? Cred că maestrul Harry Tavitian ar putea să ne împărtăşescă lucruri interesante despre acest episod.

Sper ca am raspuns si intrebarii de mai sus a semnatarului articolului din revista armeana «Ararat».

Etichete: , ,

Un răspuns to “Omagiu lui Mircea Eliade”

  1. Andi Says:

    Nu știu care dintre cuvinte ar fi mai potrivite: arhivă, comoară, noroc?🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: