Zavera

text de Mugur Grosu, in Observatorul Cultural

http://www.observatorcultural.ro/Zavera*articleID_23156-articles_details.html

În  liniştea cuibului său de la Vălenii de Munte, Harry Tavitian s-a retras, de cîteva săptămîni, să se bucure de huzur, lîngă soba cu lemne şi graţioasa pisică Bedros, zîmbind uneori, pe sub barba cea deasă, unor duhuri îndepărtate. Iese din casă doar ca să mai dea prin nămeţi cu lopata sau pentru scurte plimbări cu soţia sa, Manuela. Dar beatitudinea acestui sacru huzur ascunde-un secret: o lucrare. Nu o creaţiune la pian, ci o carte, cu titlul de lucru Zavera. A renunţat şi la un concert pentru asta, căci opul secret se adună de prea multă vreme şi mai trebuie aranjat. În fapt, de vreo jumătate de veac lucrează la el, apar mereu date noi şi nu se mai termină. E cartea propriei sale vieţi, aşa cum s-a reflectat ea în felurite oglinzi ale vremii, cu bune şi rele: mii de cioburi, mai mari sau mai mărunte, şi care, puse în ordine, recompun o imagine, să-i spunem cubistă, a proiectului său ontologic – cu inevitabile exagerări, deformări şi bruiaje, care-i şi restituie farmecul: nu-i o carte convenţională, cu memorii şi mărturii glorioase, cu elogii mai mult sau mai puţin aranjate şi cronici „de bine“. În fapt, aş spune că astea îl preocupă cel mai puţin: toată crema sînt acele articole, mărturii şi sentinţe care marchează scandalul trecerii sale.  

Sînt aproape convins că-şi vor găsi loc acolo şi două cronici recente din Observator cultural. Două articole de un contrast izbitor, care-au venit unul după altul, cu două perspective complet diferite asupra concertului său de Crăciun de la Ateneu: primul „de bine“, semnat de Roxana Nicolaescu – Învăţăturile lui Harry Tavitian despre iubire, iar celălalt, devastator, semnat  de Alexandru Şipa – Harry Tavitian sau „ridicolul la Ateneul Român“!

Harry Tavitian le-a tratat cu aceeaşi atenţie, a făcut trimiteri la ele pe blogul său, comentînd cu blîndeţe derapajele celui din urmă: „Alexandru Şipa scria despre muzica mea, acum aproape 20 de ani, că este «praf aruncat în ochii naivilor, a snobilor şi a intelectualilor perverşi. Între aşa-zisul free al lui Harry la pian şi trashul interpreţilor de pop, îi prefer pe aceştia din urmă. Sînt mai autentici, mai veridici şi chiar mai cinstiţi, atît cu ei înşişi, cît şi cu publicul lor. Să nu fiu înţeles greşit, îmi place avangarda muzicală dar nu impostura, cabotinismul» (Pop, Rock&Show, decembrie 1991) Sînt de acord cu Şipa: totdeauna mi-a plăcut la un critic consecvenţa cu el însuşi!“.  

O asemenea detaşare e cuceritoare, mai ales pentru astfel de vremuri, unde spaţiul public e plin cu tot felul de ligheane şi zoaie. În ce mă priveşte, am simţit însă nevoia unor clarificări, pentru că recentul articol al lui Alexandru Şipa mi se părea doar o sumă de sentinţe şi afirmaţii negative legate de persoana lui Tavitian. Şi-am început, prin mesageria electronică, o discuţie principială cu Ovidiu Şimonca. În miezul acesteia, mi-a solicitat un time-out, pentru o întrebare strict personală, întrebîndu-mă dacă mie chiar îmi place cum cîntă Harry Tavitian şi dacă nu mi se pare că ar fi supralicitat. Recunosc, mi-a dat foc! Şi nici măcar nu mi-am dat seama de asta. I-am trimis un mesaj lung, probabil patetic, din moment ce l-am scris dintr-o suflare şi n-am avut nici măcar răbdarea să-l recitesc înainte de a-l trimite. (Ca orice e-mail, fusese o comunicare „orală“ intermediată prin degete). Ovidiu Şimonca m-a surprins cu o reacţie foarte cool: propunerea de a publica chiar aici acele înşiruiri personale, fără a le modifica prea mult, convins că exact genul ăsta de mărturii ar lipsi receptării lui Tavitian. Am cumpănit şi-am decis ca, de dragul autenticităţii, să las mesajul aşa cum a fost, oricît mi se părea de bombastic, dezordonat şi patetic la recitire. Iată-l:

„În ce priveşte întrebarea dvs particulară, nu mi-ar ajunge un roman întreg să vă răspund la ea – vă mărturisesc că jazzul a fost prima muzică pe care-am ascultat-o, încă de la 5 ani, graţie iniţiativei tatălui meu care s-a îngrijit să-mi asigure încă de mic o educaţie liberă, ducîndu-mă cu el atît la concerte de jazz – adevărate festinuri şi rarităţi în vremea urgiei comuniste –, cît şi la Atelierele de Improvizaţie susţinute de Harry Tavitian sau de clubul său de jazz, unde-am participat la adevărate cursuri de istoria jazzului şîn pofida informaţiilor şocante şi după ureche ale detractorilor săi, cum că HT ar avea „lacune“ serioase de cultură şi educaţie muzicalăţ. Datorită acestui efort imens, oraşul Constanţa a avut multă vreme un public de jazz de cea mai bună calitate, la curent cu cele mai noi mişcări şi idei muzicale. Harry aducea din turneele sale de peste hotare o mulţime de discuri de ultimă oră, pe care-şi cheltuia toată valuta, şi le punea gratuit la bătaie la secţia muzicală a Bibliotecii Judeţene din Constanţa, unde activa ca umil bibliotecar. Colecţia sa de jazz bătea de departe titlurile din arhiva bibliotecii, şi noi, cei mai mulţi constănţeni împătimiţi după jazz, îi datorăm numai lui bruma de cultură muzicală adunată-n acele vremuri tulburi. Asta n-a împiedicat conducerea acelei onorabile instituţii să-l zboare din serviciu, din cauză că umbla prea mult prin turnee… Şi în aceste condiţii, cînd s-a trezit şomer în plin comunism, a fost unul dintre puţinii muzicieni de jazz care nu s-au prostituat cîntînd prin cîrciumi sau te miri ce şuşanele, cum făceau majoritatea jazziştilor noştri ca să cîştige o brumă de pîine, şi o mai fac şi azi…

Timp de peste trei decenii, am fost martorul spectaculoasei (şi-adesea tăcutei) sale evoluţii, un drum presărat mai degrabă cu spini decît cu succese (chiar dacă acum păcătuieşte şi prin succese, care nu-i lasă să doarmă pe confraţii săi mai puţin exigenţi sau nu suficient hăruiţi). În fapt – o spun cu mîna pe inimă – şi acum, şi în vremurile de tristă amintire, Tavitian s-a bucurat de mai multă deschidere peste hotare (primele sale discuri au apărut în Occident, în anii ‘80, şi nu oriunde), lucru cu care nu se pot nici azi lăuda prea mulţi. Şi încă ceva – spre deosebire de ceilalţi confraţi amintiţi, ale căror nume sînt nelipsite de la majoritatea evenimentelor jazzistice, mai mari sau de duzină, din capitală, concertele lui Tavitian în Bucureşti, în ultima decadă, pot fi numărate pe degete. Chiar şi aşa, prin nu ştiu ce mister al minţii omeneşti, unii sunt nemulţumiţi şi convinşi că Tavitian ar fi „supralicitat“.   În realitate, ştiţi poate mai bine decît mine că cele mai multe fapte culturale din ţara noastră se reglează în conclavuri de cancioc, la plesneală, după raţiuni care ţin mai degrabă de părerism şi interese de gaşcă… Drept unul care-a participat la sute de concerte cu Tavitian, v-aş putea povesti o vară întreagă despre magia acestei evoluţii, care e responsabilă şi pentru o sumă de accidente biografice din viaţa mea. Asta, de fapt, este cel mai important – pentru mine, Tavitian nu e doar un muzician pe care să-l evaluez cu şublerul, după cum ar produce mai multă sau mai puţină plăcere. Nu despre plăcere e vorba! De plăcut îmi place cum cîntă o mulţime de muzicieni de jazz, dar care nu mută nimic în mine, nu lasă nimic, nu aduc nimic altceva decît plăcerea unei audiţii, a unor zumzete agreabile, dar anonime: la un „blind test“, nici n-aş fi în stare să spun cine cîntă, pentru că, în pofida talentului lor remarcabil, n-au reuşit şi poate nici nu şi-au propus vreodată să iasă din haina de epigoni.   Ştiu că sună bombastic, dar, fiind o convorbire privată, vă pot mărturisi fără jenă că, în lumina unor experienţe strict personale, Tavitian este una dintre acele rare personalităţi culturale care pot provoca mutaţii de conştiinţă (după mine, asta e cel mai puternic har al unui om de cultură, şi pe care, într-adevăr, îl au foarte puţini. La urma urmei, de plăcut mi-a plăcut şi comedioara Unora le place jazzul, dar n-am plecat cu nimic altceva din sala de cinema, cel mult cu o durere de burtă de la rîs; oricum, nu mi-a schimbat viaţa fundamental… Bine, ar fi fost şi absurd să am astfel de aşteptări tocmai de la comedioara aia… Ideea e să apreciezi fiecare lucru pentru ceea ce este – şi nu neapărat să le negi pe celelalte din jur, pentru ceea ce nu-s pentru sau ce aştepţi de la ele…)  

Tavitian mi-a dăruit mai mult decît simpla „plăcere“ a unor concerte. Mi-a dat peste cap tot sistemul de valori primit de-a gata şi m-a obligat să mi-l cîştig singur. Să o iau, zi de zi, de la capăt, şi să pun osul la treabă pentru orice achiziţie spirituală, în loc să mă complac în postura de consumator/comentator/prelucrator prin aşchiere al ideilor de-a gata.  E unul dintre rarii maeştri spirituali pe care-am avut privilegiul să-i întîlnesc şi pe care îl pot numi, fără rezerve, magister ludi – chiar în sensul consacrat de Hesse. Şi bănuiesc că, asemeni mie, mai sunt şi alţii, din moment ce are publicul său – nici mai bun, nici mai rău ca al altora. Despre asta e vorba! Problema nu e că domnul Şipa ar avea alte gusturi, ăsta e farmecul vieţii, să fim atât de diferiţi. Problema e că domnul Şipa a reuşit performanţa ca, indirect, să insulte şi acea categorie de public care simte diferit şi rezonează după alte sisteme de valori decît Domnia sa. Scuze pentru lungeală şi pentru neglijenţa cu care-am aglomerat toate aceste rînduri, fără să le mai recitesc. Am scris dintr-o suflare, fiind destul de presat de chestiuni care ţin de ordinea banală a zilei. Gînd bun“.

Cate ceva din istoria acestui articol, si pe blogul lui Mugur:  http://mugurgrosu.blogspot.com/2010/02/zavera-vs-scandal.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: