Archive for Februarie 2010

De pe bloguri adunate

Februarie 27, 2010

Foto Ziga Koritnik  Festivalul de jazz de la Cerkno – Slovenia, 2004

Asa cum am spus de multe ori, la jazz publicul e impreuna-creator cu muzicienii. Declaram chiar, in 1991, intr-un interviu la Radio Moscova, ca „in România, în privinţa deschiderii, publicul este mult mai bun decât muzicienii”… dupa care multime de pietre s-au azvarlit asupra mea. Vorbeam in alt interviu de bucuria de a simţi ca omul care mi-a acordat câteva clipe din viaţa lui pentru a-mi asculta o lucrare, îi va pune el punctul final. De bucuria asta am avut parte si zilele trecute: http://mariuscruceru.ro/2010/02/19/harry-tavitian-are-blog/

Pe Harry Tavitian l-am ascultat live pentru prima dată prin 1988. La Iaşi. Casa de cultură a studenţilor. Cred că Moşu-Florian Lungu a prezentat spectacolul, dacă ţin bine minte.

Ce s-a cîntat atunci? Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa!

Era doar el şi Corneliu Stroe la baterie. Cred că au cîntat ceva din Creaţiunea.

La un moment dat, Harry s-a ridicat de pe scaun şi a început să ciupească corzile pianului direct, prin cutie. Aseară am ascultat George Benson. Apă chioară faţă de cît talent zace în neamul acest românesc, pardon, armensc!

Şi acum: Harry Tavitian Blog!

  1. stefan spune:
    februarie 19, 2010 la 1:03 pm | Răspunde

Imi aduc perfect aminte de concertele de dinainte de revolutie. Eram la sfantu-gheorghe cu ai mei si mergeam cu ei la concerte. Da, canta numai cu corneliu stroe. Era ceva fabulos: jumatate din concert free jazz, jumatate blues. La blues se infierbanta sala, se infierbanta si tavitian, incepea sa danseze cu toate tipsiile alea zanganitoare si in geniala ‘camasa de noapte’ cu camile si alte orietalisme…La un moment dat a zis sa cante toata sala. Si cantam ca din gura de sarpe. Era ceva incredibil. Ei, si atunci tavitian a zis celebrele vorbe: sa cante si loja. Dar loja, in loc sa cante, s-a sculat in picioare si a plecat. A doua zi tavitian trebuia sa plece din oras si sa anuleze al doilea concert. Cum care loja? Loja PCR, evident…

In 2000 l-am vazut cu Orient Express la Hanovra. Au stat o saptamana si au cantat in pavilionul Romaneiei de la Expo 2000. Seara de seara. Mii de oameni cu gura cascata. A fost considerat evenimetul nr 1 al intregii Expozitii Mondiale.

Da, Ştefan, parcă ai fi fost în aceeaşi sală în care am fost şi eu
Este ceva rar cînd se întîlneşte foarte mult talent cu o personalitate care interacţionează în acest fel cu publicul.
Sînt artişti foarte carismatici care ascund foarte bine lipsa tehnicităţii.
Sînt tehnicieni foarte buni, dar care n-au priză la public, sînt ca nişte urşi.
Împletirea dintre talent şi carismă este rarisimă.
Rizibilă loja.

Mă bucură veştile de la Expo.
Anul trecut au reeditat un concert Tavitian-Stroe. zile mari

  1. guitarschizofrenic spune:
    februarie 19, 2010 la 6:09 pm | Răspunde

si eu am fost la doua concerte cu Harry Tavitian. odata in Vama acu’ ceva ani cu Mihai Iordache. era seara, tin minte ca la un moment dat a picat curentul, din cate imi aduc aminte era la take five… M.Iordache era cu baritonul si a continuat sa cante iar H.Tavitian a luat niste betze si a inceput sa bata la o toba care zacea pe scena. a fost incredibil…

sounds like him…

Aici puteti vedea faza de la Vama cand am ramas pe intuneric…

http://www.last.fm/music/Harry%2BTavitian%2B%252F%2BMihai%2BIordache/+videos/21994581

Tavitian uichendist?

Februarie 20, 2010

Motzaind cu Bedros (pisica) la Valenii de Munte, ianuarie 2010

Din 1987, cand am fost dat afara de la Biblioteca Judeteana Constanta unde lucram, eu sunt intr-un uichend continuu si far’ de concediu.

Eugen Istodor m-a provocat cu cateva intrebari. Raspunsurile, aici:

http://uichendist.ro/harry-tavitian-uichendist-ro-%E2%80%9Etsb-tristete-sedentarism-batranete.html

http://uichendist.ro/harry-tavitian-partea-a-2-a-uichendist-ro-in-2000-am-fost-arestat-de-trei-ori.html

Harry Tavitian, uichendist.ro: „TSB – Tristete, Sedentarism, Batranete”

Ceea ce face acest om este Jazz. Cinta la pian

Nu sunt nici urs si nu am nici imaginatie. Sunt doar lenes si calatoresc cu mare greutate si doar din obligatie. Inca de la inceputul anilor ‘80, cand mergeam la festivalul de jazz de la Costinesti organizat de BTT (Biroul de Turism pentru Tineret) cu sloganul “Bucurie, Turism, Tinerete”, intreaga statiune stia ca participarea mea era sub deviza „TSB – Tristete, Sedentarism, Batranete”.

Imaginatia imi lipsea chiar din frageda pruncie. De atunci si pana acum nu ma visez decat acasa, in pijamale si papuci.

PRIMA CALATORIE (* de fapt intrebarea era despre calatoria cea mai exotica)

In America in 1997, ’98, ’99. Dupa o viata traita in comunism, sa mergi in tara fagaduintei ca sa vezi comunismul in floare… mai rar asa ceva!

INGHETATA

Da’ de unde stiti? Cea mai buna a fost la Moscova in februarie ’91.

GADGETURI

Nu cheltuiesc banii pe nimic. Daca e nevoie, fac si foamea.

HAINE

Prima si ultima data cand mi-am luat niste haine a fost in 1984 in RFG. Prietenul meu Hans-Gerd Schwarz care imi organizase concertele, privind inmarmurit cum platesc la casa aproape 1000 de marci pe discuri, m-a obligat sa-mi iau ceva de imbracat (vazandu-ma si in ce hal arat). Si m-a dus cu forta la magazinul unui prieten al lui si i-a povestit ca sunt din Romania, la care ala, foarte induiosat, mi-a facut o reducere de vreo 25%.

Comentariu scris de touretul Publicat la data de 19.2.2010, ora 11:21 am

HA HA – foarte tare. Tavitian e un mare artist. iar tristetea lui genereaza un umor de cea mai inalta calitate.

Comentariu scris de GAVRILACHE Publicat la data de 19.2.2010, ora 3:51 pm

Eu cred ca dl.Tavitian este cel mai mare artist al Romaniei! Din nefericire, putini sunt cei care-l cunosc de-adevarat si mai putini cei care devin constienti de valoarea lui! Ne vom aminti de el (eu nu mai apuc!) cand n-o sa mai fie printre noi! Pentru toate acestea, desi uneori am fost ironic la adresa textelor scrise de dl. Istudor, vreau sa va multumesc!

Comentariu scris de Antoaneta Publicat la data de 19.2.2010, ora 11:29 pm

Un mare artist, si unul dintre multii armeni care, minoritari fiind, ne-au dat atâtia oameni exceptionali.

Harry Tavitian, partea a-2-a, uichendist.ro: “In 2000 am fost arestat de trei ori”

Harry Tavitian. Oriunde ar merge, mai bine face foamea decit sa dea aiurea banii. De ce? Stie ca soacra face niste sarmale inegalabile. Bagajul lui e simplu: tigari, rom si mp3 player.

Unde ai pleca si miine?

La Muntele Athos si pe Ararat.

Ce intimplari timpe ai avut?

In 2000 am fost arestat de trei ori. De doua ori pe aeropoartele din Berlin si Moscova pentru detinere de droguri – la Berlin drogurile s-au dovedit a fi naftalina iar la Moscova, tamaie. A treia oara a fost pe aeroportul din Istanbul, pentru pasaport fals. Aici, adevaratul motiv era numele meu armenesc.

Ce-ti pui in bagaje?

Tigarile Gitanes fara filtru, mp3 player-ul si romul pentru ceai.

Cum e trupul tau ca turist?

O gloaba ostenita.

Unde ti-e mintea ca turist?

La sarmalele lui soacra-mea.

Fa-mi turul lumii vazute de tine prin sentimente-trairi personale?

Nu calatoresc decat pentru concertele mele (si-asa… e prea mult) si singurul sentiment (nasol) e ca lumea ma ia drept un „fuckin tourist”.

Ce emotii ai cu drumul?

Sa nu nimeresc vreo greva pe caile ferate si sa nu ma tina ungurii 3-4 ore, pe linie moarta, in gara la Budapesta si sa pierd toate legaturile sau chiar concertul. Le-am patit pe toate si multe altele.

Avionezi, nu ti-e frica?

Ba mi-e frica. Asa ca, in ultima vreme am ratat toate stewardesele.

Merg doar cu trenul (cea mai mare performanta a fost Bucuresti-Bruxelles; pentru anul asta mi-am propus Bucuresti-Londra).

Ai stat la 5 stele vreodata?

Am stat. E ca la parastas.

Ce face natura din tine? O suporti? In ce loc din lume te-a dat pe spate?

Care natura?

Comentariu scris de Paul Gabor Publicat la data de 20.2.2010, ora 10:09 am

Mi-as fi dorit un material cu mai multa substanta. Un dialog mai amplu si mai consistent…

Comentariu scris de Istodor Publicat la data de 20.2.2010, ora 4:25 pm

paul, il ai pe blogul istodor

http://istodor.catavencu.ro/2009/11/12/harry-tavitian-pentru-blogul-istodor-ce-e-viata-in-jazz-ca-in-orice-altceva-un-mare-rateu/

Tavitian pentru Catavencu

Februarie 10, 2010

 la Valenii de Munte, ianuarie 2010

Harry Tavitian: „Ce e viaţa în jazz? Ca în orice altceva, un mare rateu”

Interviu realizat de Eugen Istodor

Pianist. Nu-i de ajuns? Nu? Jazzman spune tot. Ia puneţi mîna şi ascultaţi-l. E mare, bre! Mare! Fără seamăn.

Reporter: Nu vă e frică? Un pian trăieşte mai mult decît un om.
Harry Tavitian: E adevărat. Dar tot el te poate ajuta să intri-n eternitate.
Rep.: Povestiţi-mi despre eternitate.
H.T.: E greu, dar încerc. Ca în gospelul „When I die I’ll live again“.
Rep.: Ce e viaţa în jazz?
H.T.: Ca în orice altceva, un mare rateu.
Rep.: Dar moartea, cum e frica de moarte cîntînd?
H.T.: Trebuia să-mi puneţi întrebarea asta cu vreo 25 de ani în urmă. Acum s-ar putea să vă dezamăgesc. Am început să mă obişnuiesc cu ideea morţii.

Jazz
Rep.: Care-i şmecheria cu jazz-ul?
H.T.: Şmecheria cu jazz-ul este că s-a născut dintr-o mare suferinţă şi din cauza asta ştie mai bine ca oricine ce înseamnă viaţa. Şi mai e ceva: poţi să înjuri cît vrei, că andrisantu’ nu se prinde.
Rep.: Jazz-ul, ca muzică, poate fi mitocan?
H.T.: Ei, iată că astăzi s-a atins şi această mare performanţă. Se numeşte „smooth jazz“ şi este pentru ăştia de care pomeniţi dumneavoastră… ca să nu le zgîlţîie minţile prea tare. „Smooth jazz“ e o manea.
Rep.: De ce cîntaţi? Ce aţi putea face dacă n-aţi cînta?
H.T.: „Eu nu cînt că ştiu cînta / Dar mi-e dragă loveaua“. O glumă care nu e prea departe de adevăr. Dar mai mult decît asta, cînt ca să transmit un mesaj, oricare ar fi el. Cînd nu cînt, stau în pijamale şi desfăşor diverse activităţi domestice.
Rep.: Sînteţi om? Ştiţi să înşurubaţi un bec, să gătiţi?
H.T.: Mă sui pe masă, mă ţin de bec şi mai chem doi prieteni să învîrtă masa. De gătit, ce nevoie am? Nevasta de ce am mai luat-o? Iar ea, săraca, atîta a gătit, că acum a început să-i placă. La noi, la armeni, familia tradiţională este – încă – respectată. În rest, sînt om, da, dar să ştiţi că sînt băiat bun.
Rep.: Aţi inventat jazzistic vreodată un cîntec despre mîncare?
H.T.: Jazzomanii ştiu să rabde de foame. Mai greu e cu setea. Aşa că am scris şi eu un blues pe tema asta: „Io mă duc la Constanţa / La Constanţa iată viu / Că-i aşa de cald şi de bine acolo / Şi-i un oraş puţin cam zbanghiu // Stau într-un colţ la o masă / Mă simt cît de bine pot / Cu Murfatlaru’ în faţă / Şi cu gagica mea cu tot“.

Călătorii
Rep.: Aţi umblat prin lume cu pianul, cu jazz-ul. Cu chef sau ca urs leneş trăind din imaginaţie?
H.T.: Nu sînt nici urs şi nu am nici imaginaţie. Sînt doar leneş şi călătoresc cu mare greutate  şi doar din obligaţie. Încă de la începutul anilor ’80, cînd mergeam la festivalul de jazz de la Costineşti organizat de Biroul de Turism  pentru Tineret (BTT) cu sloganul „Bucurie, Turism, Tinereţe“, întreaga staţiune ştia că participarea mea era sub deviza „TSB – Tristeţe, Sedentarism, Bătrîneţe“.
Rep.: Totuşi. Călătoriile imaginare ale copilăriei au lipsit?
H.T.: Imaginaţia îmi lipsea chiar din fragedă pruncie. De atunci şi pînă acum nu mă visez decît acasă, în pijamale şi papuci. Am fost plecat totuşi în cea mai exotică dintre călătoriile reale. În America în 1997, ’98, ’99. După o viaţă trăită în comunism, să mergi în ţara făgăduinţei ca să vezi comunismul în floare… mai rar aşa ceva!

Şoping
Rep.: Mici capricii? Un şoping… îngheţata, slăbiciune?
H.T.: Da’ de unde ştiţi? Cea mai bună a fost la Moscova, în februarie ’91. În rest, nu cheltuiesc banii acum pe nimic. Dacă e nevoie, fac şi foamea. Să ştii că prima şi ultima dată cînd mi-am luat nişte haine a fost în 1984 în RFG. Prietenul meu Hans-Gerd Schwarz, care îmi organizase concertele, privind înmărmurit cum plătesc la casă aproape 1.000 de mărci pe discuri, m-a obligat să-mi iau ceva de îmbrăcat (văzîndu-mă şi în ce hal arăt). Şi m-a dus cu forţa la magazinul unui prieten de-al lui şi i-a povestit că sînt din România, la care ăla, foarte înduioşat, mi-a făcut o reducere de vreo 25%.
Rep.: V-a lovit întîmplarea tîmpă?
H.T.: În 2000 am fost arestat de trei ori. De două ori pe aeroporturile din Berlin şi Moscova, pentru deţinere de droguri – la Berlin drogurile s-au dovedit a fi naftalină, iar la Moscova, tămîie. A treia oară a fost pe aeroportul din Istanbul, pentru paşaport fals. Aici, adevăratul motiv era numele meu armenesc.

Publicat in Academia Catavencu, 10 feb 2010

1 comentarii

1
simion ivanoschi 16-Feb-2010 23:01
harry
e genial omul, cine n-a fost la un concert de-al lui a pierdut mult…

http://www.catavencu.ro/harry_tavitian_ce_e_viata_in_jazz_ca_in_orice_altceva_un_mare_rateu-12522.html

Zavera

Februarie 5, 2010

text de Mugur Grosu, in Observatorul Cultural

http://www.observatorcultural.ro/Zavera*articleID_23156-articles_details.html

În  liniştea cuibului său de la Vălenii de Munte, Harry Tavitian s-a retras, de cîteva săptămîni, să se bucure de huzur, lîngă soba cu lemne şi graţioasa pisică Bedros, zîmbind uneori, pe sub barba cea deasă, unor duhuri îndepărtate. Iese din casă doar ca să mai dea prin nămeţi cu lopata sau pentru scurte plimbări cu soţia sa, Manuela. Dar beatitudinea acestui sacru huzur ascunde-un secret: o lucrare. Nu o creaţiune la pian, ci o carte, cu titlul de lucru Zavera. A renunţat şi la un concert pentru asta, căci opul secret se adună de prea multă vreme şi mai trebuie aranjat. În fapt, de vreo jumătate de veac lucrează la el, apar mereu date noi şi nu se mai termină. E cartea propriei sale vieţi, aşa cum s-a reflectat ea în felurite oglinzi ale vremii, cu bune şi rele: mii de cioburi, mai mari sau mai mărunte, şi care, puse în ordine, recompun o imagine, să-i spunem cubistă, a proiectului său ontologic – cu inevitabile exagerări, deformări şi bruiaje, care-i şi restituie farmecul: nu-i o carte convenţională, cu memorii şi mărturii glorioase, cu elogii mai mult sau mai puţin aranjate şi cronici „de bine“. În fapt, aş spune că astea îl preocupă cel mai puţin: toată crema sînt acele articole, mărturii şi sentinţe care marchează scandalul trecerii sale.  

Sînt aproape convins că-şi vor găsi loc acolo şi două cronici recente din Observator cultural. Două articole de un contrast izbitor, care-au venit unul după altul, cu două perspective complet diferite asupra concertului său de Crăciun de la Ateneu: primul „de bine“, semnat de Roxana Nicolaescu – Învăţăturile lui Harry Tavitian despre iubire, iar celălalt, devastator, semnat  de Alexandru Şipa – Harry Tavitian sau „ridicolul la Ateneul Român“!

Harry Tavitian le-a tratat cu aceeaşi atenţie, a făcut trimiteri la ele pe blogul său, comentînd cu blîndeţe derapajele celui din urmă: „Alexandru Şipa scria despre muzica mea, acum aproape 20 de ani, că este «praf aruncat în ochii naivilor, a snobilor şi a intelectualilor perverşi. Între aşa-zisul free al lui Harry la pian şi trashul interpreţilor de pop, îi prefer pe aceştia din urmă. Sînt mai autentici, mai veridici şi chiar mai cinstiţi, atît cu ei înşişi, cît şi cu publicul lor. Să nu fiu înţeles greşit, îmi place avangarda muzicală dar nu impostura, cabotinismul» (Pop, Rock&Show, decembrie 1991) Sînt de acord cu Şipa: totdeauna mi-a plăcut la un critic consecvenţa cu el însuşi!“.  

O asemenea detaşare e cuceritoare, mai ales pentru astfel de vremuri, unde spaţiul public e plin cu tot felul de ligheane şi zoaie. În ce mă priveşte, am simţit însă nevoia unor clarificări, pentru că recentul articol al lui Alexandru Şipa mi se părea doar o sumă de sentinţe şi afirmaţii negative legate de persoana lui Tavitian. Şi-am început, prin mesageria electronică, o discuţie principială cu Ovidiu Şimonca. În miezul acesteia, mi-a solicitat un time-out, pentru o întrebare strict personală, întrebîndu-mă dacă mie chiar îmi place cum cîntă Harry Tavitian şi dacă nu mi se pare că ar fi supralicitat. Recunosc, mi-a dat foc! Şi nici măcar nu mi-am dat seama de asta. I-am trimis un mesaj lung, probabil patetic, din moment ce l-am scris dintr-o suflare şi n-am avut nici măcar răbdarea să-l recitesc înainte de a-l trimite. (Ca orice e-mail, fusese o comunicare „orală“ intermediată prin degete). Ovidiu Şimonca m-a surprins cu o reacţie foarte cool: propunerea de a publica chiar aici acele înşiruiri personale, fără a le modifica prea mult, convins că exact genul ăsta de mărturii ar lipsi receptării lui Tavitian. Am cumpănit şi-am decis ca, de dragul autenticităţii, să las mesajul aşa cum a fost, oricît mi se părea de bombastic, dezordonat şi patetic la recitire. Iată-l:

„În ce priveşte întrebarea dvs particulară, nu mi-ar ajunge un roman întreg să vă răspund la ea – vă mărturisesc că jazzul a fost prima muzică pe care-am ascultat-o, încă de la 5 ani, graţie iniţiativei tatălui meu care s-a îngrijit să-mi asigure încă de mic o educaţie liberă, ducîndu-mă cu el atît la concerte de jazz – adevărate festinuri şi rarităţi în vremea urgiei comuniste –, cît şi la Atelierele de Improvizaţie susţinute de Harry Tavitian sau de clubul său de jazz, unde-am participat la adevărate cursuri de istoria jazzului şîn pofida informaţiilor şocante şi după ureche ale detractorilor săi, cum că HT ar avea „lacune“ serioase de cultură şi educaţie muzicalăţ. Datorită acestui efort imens, oraşul Constanţa a avut multă vreme un public de jazz de cea mai bună calitate, la curent cu cele mai noi mişcări şi idei muzicale. Harry aducea din turneele sale de peste hotare o mulţime de discuri de ultimă oră, pe care-şi cheltuia toată valuta, şi le punea gratuit la bătaie la secţia muzicală a Bibliotecii Judeţene din Constanţa, unde activa ca umil bibliotecar. Colecţia sa de jazz bătea de departe titlurile din arhiva bibliotecii, şi noi, cei mai mulţi constănţeni împătimiţi după jazz, îi datorăm numai lui bruma de cultură muzicală adunată-n acele vremuri tulburi. Asta n-a împiedicat conducerea acelei onorabile instituţii să-l zboare din serviciu, din cauză că umbla prea mult prin turnee… Şi în aceste condiţii, cînd s-a trezit şomer în plin comunism, a fost unul dintre puţinii muzicieni de jazz care nu s-au prostituat cîntînd prin cîrciumi sau te miri ce şuşanele, cum făceau majoritatea jazziştilor noştri ca să cîştige o brumă de pîine, şi o mai fac şi azi…

Timp de peste trei decenii, am fost martorul spectaculoasei (şi-adesea tăcutei) sale evoluţii, un drum presărat mai degrabă cu spini decît cu succese (chiar dacă acum păcătuieşte şi prin succese, care nu-i lasă să doarmă pe confraţii săi mai puţin exigenţi sau nu suficient hăruiţi). În fapt – o spun cu mîna pe inimă – şi acum, şi în vremurile de tristă amintire, Tavitian s-a bucurat de mai multă deschidere peste hotare (primele sale discuri au apărut în Occident, în anii ‘80, şi nu oriunde), lucru cu care nu se pot nici azi lăuda prea mulţi. Şi încă ceva – spre deosebire de ceilalţi confraţi amintiţi, ale căror nume sînt nelipsite de la majoritatea evenimentelor jazzistice, mai mari sau de duzină, din capitală, concertele lui Tavitian în Bucureşti, în ultima decadă, pot fi numărate pe degete. Chiar şi aşa, prin nu ştiu ce mister al minţii omeneşti, unii sunt nemulţumiţi şi convinşi că Tavitian ar fi „supralicitat“.   În realitate, ştiţi poate mai bine decît mine că cele mai multe fapte culturale din ţara noastră se reglează în conclavuri de cancioc, la plesneală, după raţiuni care ţin mai degrabă de părerism şi interese de gaşcă… Drept unul care-a participat la sute de concerte cu Tavitian, v-aş putea povesti o vară întreagă despre magia acestei evoluţii, care e responsabilă şi pentru o sumă de accidente biografice din viaţa mea. Asta, de fapt, este cel mai important – pentru mine, Tavitian nu e doar un muzician pe care să-l evaluez cu şublerul, după cum ar produce mai multă sau mai puţină plăcere. Nu despre plăcere e vorba! De plăcut îmi place cum cîntă o mulţime de muzicieni de jazz, dar care nu mută nimic în mine, nu lasă nimic, nu aduc nimic altceva decît plăcerea unei audiţii, a unor zumzete agreabile, dar anonime: la un „blind test“, nici n-aş fi în stare să spun cine cîntă, pentru că, în pofida talentului lor remarcabil, n-au reuşit şi poate nici nu şi-au propus vreodată să iasă din haina de epigoni.   Ştiu că sună bombastic, dar, fiind o convorbire privată, vă pot mărturisi fără jenă că, în lumina unor experienţe strict personale, Tavitian este una dintre acele rare personalităţi culturale care pot provoca mutaţii de conştiinţă (după mine, asta e cel mai puternic har al unui om de cultură, şi pe care, într-adevăr, îl au foarte puţini. La urma urmei, de plăcut mi-a plăcut şi comedioara Unora le place jazzul, dar n-am plecat cu nimic altceva din sala de cinema, cel mult cu o durere de burtă de la rîs; oricum, nu mi-a schimbat viaţa fundamental… Bine, ar fi fost şi absurd să am astfel de aşteptări tocmai de la comedioara aia… Ideea e să apreciezi fiecare lucru pentru ceea ce este – şi nu neapărat să le negi pe celelalte din jur, pentru ceea ce nu-s pentru sau ce aştepţi de la ele…)  

Tavitian mi-a dăruit mai mult decît simpla „plăcere“ a unor concerte. Mi-a dat peste cap tot sistemul de valori primit de-a gata şi m-a obligat să mi-l cîştig singur. Să o iau, zi de zi, de la capăt, şi să pun osul la treabă pentru orice achiziţie spirituală, în loc să mă complac în postura de consumator/comentator/prelucrator prin aşchiere al ideilor de-a gata.  E unul dintre rarii maeştri spirituali pe care-am avut privilegiul să-i întîlnesc şi pe care îl pot numi, fără rezerve, magister ludi – chiar în sensul consacrat de Hesse. Şi bănuiesc că, asemeni mie, mai sunt şi alţii, din moment ce are publicul său – nici mai bun, nici mai rău ca al altora. Despre asta e vorba! Problema nu e că domnul Şipa ar avea alte gusturi, ăsta e farmecul vieţii, să fim atât de diferiţi. Problema e că domnul Şipa a reuşit performanţa ca, indirect, să insulte şi acea categorie de public care simte diferit şi rezonează după alte sisteme de valori decît Domnia sa. Scuze pentru lungeală şi pentru neglijenţa cu care-am aglomerat toate aceste rînduri, fără să le mai recitesc. Am scris dintr-o suflare, fiind destul de presat de chestiuni care ţin de ordinea banală a zilei. Gînd bun“.

Cate ceva din istoria acestui articol, si pe blogul lui Mugur:  http://mugurgrosu.blogspot.com/2010/02/zavera-vs-scandal.html