Sunt ridicol, şi nu mă tratez

Pe 14 ianuarie luasera sfarsit sarbatorile de iarna si in Biserica ortodoxa romana si in cea armeana. Eram la Valenii de Munte si ne bucuram de liniste – lemnele trosneau in soba langa care zacea latzita pisica Bedros.  Dragostea prietenilor si caldura familiei; pastrama armeneasca de vita cu cemen, sugiucul, tuica de Valeni, vinul negru si varza murata de la nea Gicu, carnatzul primit in dar de la prietenii din Satu Mare pe care il facusem la cuptorul sobei cu cartofi copti, portocalele pe care le aduceam, reci, din camera din fata. Ne bucurasem de toate, de sarbatori. Dar nici nu trecuse bine de pranz, cand: „Pac la Razboiu!”… „Cronica” din Observator Cultural…

Reticenta unora dintre organizatorii si criticii de jazz fata de muzica mea a debutat odata cu primele mele concerte, acum 35 de ani. Ma sfatuiau sa parcurg intai stilurile si etapele jazzului si abia dupa aceea sa abordez jazzul de avangarda. Imi venea sa rad: adevarul, asa cum il vedeam eu, era ca eu cunosteam foarte bine istoria jazzului, ei fiind aceia care nici nu isi pusesera vreodata problema mecanismelor evolutiei acestei muzici. Si erau depasiti de vremuri, cum sunt si acum.

In final, entuziasmul publicului a fost cel care imi dadea puterea si increderea sa merg tot timpul mai departe. I-am ascultat pe toti (si pe cei care ma apreciau si pe cei care ma contestau), am luat din parerea fiecaruia ce am considerat ca e mai bun si mi-am vazut de drumul meu.

Mai tarziu aveam sa citesc urmatoarele cuvinte ale lui Miles Davis: „trebuie sa cunosti opere de arta majore din orice perioade istorice anterioare si sa le intelegi esenta, dar trebuie sa creezi in spiritul epocii tale si sa fii un glas al timpului tau si al celui care va veni”. Mi-am dat seama ca asa facusem, intuitiv, si eu.

O parte din aceste critici vehemente aveau sa se atenueze vadit odata cu venirea la Sibiu, in anii ’80 a unor nume mari ale noului val din jazzul european. Concertul lui Ganelin din 1983 a fost foarte important pentru receptarea mea de catre cei care ma contestau: eu am fost o aparitie cu totul singulara; dupa ce lumea l-a vazut pe Ganelin si-a dat seama de locul meu: ce faceam eu, se facea. Foarte multa lume a inceput sa ma priveasca cu alti ochi fiindca m-au plasat intr-un context. Fanii inraiti nu aveau nevoie de asa ceva. Simtisera asta de la inceput.

Am avut emotii mari la Ateneu. Pana la proiectul din acest an, concertele mele in Bucuresti fusesera foarte rare. Am acceptat proiectul de anul trecut cu gandul la publicul meu bucurestean de care ma intrebam daca mai exista, in tot amestecul si confuzia zilelor noastre. Acum stiu ca a meritat.

Mugur GROSU

Sunt ridicol, şi nu mă tratez

Revista Observator Cultural a găzduit în ediţia cu numărul 508 un articol stupefiant, semnat de Alexandru Şipa: „Harry Tavitian sau ridicolul la Ateneul Român“ – o „anti-cronică“ a unui spectacol pe care autorul nu s-a sfiit să spună că l-a urmărit doar pe jumătate. Chiar şi aşa, în locul cronicii unei jumătăţi de spectacol, domnul Şipa a preferat să umple o cantitate impresionantă de spaţiu cu aprecieri pe care le-am putea uşor confunda cu atacul la persoană. Mă voi feri de această capcană, şi nu voi emite niciun comentariu legat de persoana care-a semnat articolul (şi despre care aflu, din propriile sale mărturisiri, că se mândreşte cu realizări profesionale absolut remarcabile, precum „Premiul I – etapa judeţeană – muzică uşoară la Cântarea României, 1987“). Mai mult, voi porni de la premiza că domnul Şipa are dreptate, şi că prestaţia lui Harry Tavitian la Concertul de Crăciun de la Ateneu a fost un spectacol ridicol. Situaţie în care mă văd nevoit să mă auto-denunţ: şi eu sunt ridicol! Pentru că m-am numărat printre „intelectualii perverşi“ (cum îi numea domnul Şipa, în ‘91, pe fanii lui Tavitian – https://harrytavitian.wordpress.com/2010/01/15/jos-tavitian/) care-au urmărit şi concertul acesta cu sufletul la gură, până la ultima undă, şi l-au aplaudat cu inima plină de-abjecţii intelectuale dintre cele mai fine. Sunt ridicol, şi o spun cu mândrie, ba mi-aş pune şi-o insignă în piept, ca pe vremea Golaniadei. Şi-aş împărţi sute de insigne ca asta şi celorlalţi ridicoli din sală, care-au rămas în Ateneu să asculte şi-au aplaudat cu aceeaşi abjecţie nesătulă. Şi aş trimite nişte insigne din astea şi redacţiei Observator Cultural, pentru ridicolul de-a fi publicat, în ediţia anterioară, o cronică suspect de elogioasă a acelui spectacol ridicol. Şi-am fost la fel de ridicoli, cu toţii, ca pe vremea când insistam să ovaţionăm pe-ntuneric, când nu ştiu ce labe oculte din spatele scenei tăiau, pe neanunţate, lumina chiar la concertele lui Tavitian (ce act de cenzură mai diabolic ar fi putut născoci comunismul decât tăierea luminii la astfel de festinuri porceşti, unde serveam uriaşe raţii de libertate şi mai cerşeam, cu neruşinare, şi supliment?). Asta-mi aminteşte de-un alt mare ridicol, Niccolo Paganini, pe seama căruia confraţi mai puţin hăruiţi, dar smintiţi că le-ar putea lua pâinea de la gură, consacraseră zvonuri sinistre, ajunse şi-n presa vremii, cum că ar fi un ocnaş care şi-a măcelărit soţia, sau chiar posedat de diavol. Şi căruia labe la fel de oculte şi „nepervertite intelectual“ aveau grijă ba să-i cresteze corzile de la vioară, ba să-i bată cuie-n pantofi chiar înainte de intrarea pe scenă, ba să umple oraşele de afişe că nu-şi va mai ţine concertul. Ridicol a fost şi Thelonious Monk, la începuturi, când pricepuţii epocii îi reproşau că-i lipsit de cea mai elementară tehnică muzicală, etichetându-l drept un pustnic naiv, sau un savant idiot, ale cărui idei muzicale ar fi fost mai degrabă intuitive decât rod al studiilor, cunoaşterii şi exerciţiilor intense… Chiar şi prestigioasa revistă Down Beat a dat-o în bară, descriindu-l iniţial pe Monk drept unul care, „în general, cântă prost, deşi interesant, la pian“, acuzându-l că ar şi falsa, încălcând cele mai elementare norme de interpretare!… În fapt, ceea ce pricepuţii epocii nu pricepuseră de la început era că Monk nu avea nici cel mai mic interes pentru gâdilarea urechilor, şi nicio consideraţie pentru auditoriul leneş: „cum să foloseşti notele diferit. Despre asta e vorba. Doar să foloseşti notele diferit“. Şi tot aşa. Permiteţi-mi să salut această onorabilă castă a ridicolilor, şi să mă bucur din toată inima că am privilegiul să fac parte din ea. Măcar pentru faptul că Harry Tavitian mi-a dat peste cap toată viaţa încă din primele întâlniri, de la care-au trecut peste trei decenii… Sunt ridicol pentru că n-am niciun chef să mă vindec de asta, şi să mă umplu de-nţelepciunea ţeapănă a unor semne de circulaţie.. Sunt ridicol pentru că soarele nu mi-a cerut niciodată părerea unde şi când să răsară. Şi bine-a făcut!

http://mugurgrosu.blogspot.com/2010/01/sunt-ridicol-si-nu-ma-tratez.html

* Îi mulţumesc lui Mihail Vakulovki pentru viteza de reacţie – articolul a fost publicat şi în cea mai proaspătă ediţie a revistei Tiuk! C’est absolument ridicule!! 🙂

Comentarii de pana acum la articolul lui Mugur:

uhitto spunea…

n-am cuvinte… ma gindesc la drama „lansatorului” care a rabdat 30 de ani impostura lui Tavitian…

clarobscur spunea…

pe mine m-au cenzurat pe obs. cult
poate-i mai bine asa

Anonim spunea…

Si pe mine m-au cenzurat, dar macar imi recunosc lasitatea – nu mi-am facut publica identitatea pt. ca, sincer, tonul inchizitorial al lui Sandu Sipa m-a inspaimantat, parca citeam Romania Mare! N-am vrut sa devin si eu tinta unor atacuri atat de infame. Jos palaria in fata voastra, Domnilor!

Anonim spunea…

Ma adaug si eu in gasca ridicolilor si culmea nu-mi pare rau ci chiar ma bucur. Emil