La jazz în praznic la Ateneu, cu Mugur Grosu

La jazz în praznic, la Ateneu

Mugur Grosu (http://mugurgrosu.blogspot.com/)

În fiecare an, în preajma Crăciunului, Harry Tavitian aşează pe pianina Stainway din locuinţa sa constănţeană o miniatură de carton foarte veche, asemeni unei cărţi din care n-au rămas decât copertele: odată deschisă, din ea se ridică nişte figurine simple, care compun un tablou de iarnă – o casă troienită, Moş Crăciun şi sania sa încărcată cu daruri. Încă îl fascinează, deşi o păstrează din primii ani ai copilăriei, de când lua şi primele lecţii de pian în casa plină de pisici a venerabilei Madam Schimdt, o olandeză de pe strada învecinată. De fiecare dată când se aşează la pian, ceva din gesturile sale îmi aminteşte de candoarea cu care deschide, în fiecare iarnă, acele coperte vechi. Iar sunetele se ridică din pian asemeni figurinelor de carton care compun acea poveste veche, simplă şi sacră. Aşa e şi jazz-ul: o poveste străveche, pe care-o asculţi cu candoare, ca prima dată. Povestea-i aceeaşi. Noi suntem alţii mereu.

Tavitian păstrează, cu aceeaşi sfinţenie, şi câteva globuri vechi, cu care împodobeşte, la fiecare Crăciun, nişte crenguţe de brad, vestigii ale unei copilării fericite, în vechiul Obor al Constanţei – pe-atunci doar o mahala veselă. Îi amintesc de iernile grele de odinioară, cu nămeţii răscoliţi de teribilul crivăţ al Sciţiei Mici, cu fortăreţele de zăpadă şi bătăile cu bulgări de nea dintre copiii românilor, armenilor, grecilor, tătarilor, evreilor şi macedo-românilor, în acea devălmăşie interetnică admirabilă care-a făcut nepreţuitul tezaur al Dobrogei. Sărbătorile iernii începeau în jurul zilei de 15 decembrie, de Surp Agop (Sf. Iacob), odată cu onomastica tatălui său – un bijutier legendar al Constanţei. (În felul său, Harry Tavitian duce mai departe această vocaţie de familie, împletind în muzica sa toate meşteşugurile bijutierului, de la loviturile precise şi dure ale ciocănelelor instrumentului de percuţie până la tăieturile şi dantelăriile cele mai fine, menite să pună în scenă strălucirea rarelor nestemate). Urmau Crăciunul românesc şi Anul Nou iar, pe 6 ianuarie, Crăciunul armenesc şi Boboteaza – sărbători care, la armeni, coincid, ca în vechea tradiţie, pe când Orientul şi Occidentul se întâlneau într-o singură familie creştină. Armean după sânge şi român prin plămâni, Tavitian îmbrăţişează cu aceeaşi bucurie ambele tradiţii, pe care le poartă cu sine în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ca expresie vie a acelei punţi evocate de Eliade, între Răsărit şi Apus. A participa la actul său de creaţie – oricând un imens privilegiu –are ceva din solemnitatea discretă a unei călătorii iniţiatice dinspre Caucaz prin Levant până-n sâmburii africani care-au rodit în solul Americii..

Teach me tonight

Institutul Cultural Român ne-a oferit tocmai un astfel de privilegiu, iniţiind seria de spectacole Teach me tonight – de la blues la etno-jazz cu Harry Tavitian. Serie încheiată cu un concert de Crăciun memorabil, la Ateneu, cu Harry Tavitian şi invitaţii săi – pianistul Ion Baciu Jr. şi toboşarul Cserey Csaba. Un adevărat praznic. Şi nu degeaba insist asupra acestui cuvânt, cum nu se poate mai potrivit de Crăciun, când pojghiţa dintre desfătările pântecului şi cele sufleteşti e atât de subţire, când distanţa dintre sacru şi profan se măsoară cu deliciosul şorici – nelipsit dintre bucatele pe care tradiţia ni le aduce pe masă… Un veteran al concertelor de Crăciun (încă din vremurile când toa’şul Gerilă, înfăşurat în steagul partidului, se maimuţărea în rolul de Moş…) Tavitian ne-a reamintit, şi de data asta, cine-i sărbătoritul: „Alergând după cele pământeşti, cred că suntem în mare primejdie să uităm de însăşi bucuria marelui praznic al Naşterii Mântuitorului. Cele 12 zile dintre Crăciun şi Bobotează însemnau, în tradiţia populară, renovarea simbolică a lumii, a timpului calendaristic, un nou început. Pentru noi, cei care traim la oraş, într-o lume desacralizată, a rămas doar nostalgia sărbătorilor populare. Gesturi pe care Eliade le-ar fi catalogat la capitolul sacru, camuflat în profan: mesele cât mai bogate, darurile, urările.. Oare Eliade ar fi inclus şi suitele mele de colinde la acest capitol?“

Felul întâi: pian flambat şi răcituri suedeze

Seara s-a deschis cu un dialog aşteptat încă din anii ’80, când apucaseră să schimbe doar câteva replici înghesuite, prin acele antologice jam-sessions care făceau crema festivalurilor de odinioară: Harry Tavitian împreună cu Ion Baciu Jr, cel din urmă stabilindu-se, din 1987, în Suedia, unde a luat-o iar de la capăt, absolvind Academia Regală de Muzică din Stockolm. O întâlnire faţă în faţă – fiecare cu pianul său – se consumase abia în 2007, la festivalul „hotROMania“ din Viena, aşa că duelul lor de la Ateneu a fost o premieră pentru publicul din România. Greu de găsit muzicieni de jazz atât de diferiţi– prin temperament, limbaj şi pedigree stilistic– şi cărora să le iasă atât de bine tot ce fac împreună. În condiţiile în care se cunoşteau mai mult „din auzite“ şi apucaseră să repete foarte puţin împreună: la Ploieşti, în casa regretatului dirijor Ion Baciu, la două piane electrice aduse cu maşina din Iaşi de Jr., şi online, prin intermediul sistemului Skype, oarecum similar unui concert …telefonic –probabil încă o premieră românească. Dar tocmai ăsta e farmecul inegalabil al jazz-ului: dincolo de trecerea în revistă a unor elemente, comune sau nu, de vocabular, repetiţiile sunt inutile, pentru că aici nu există nimic de-a gata, nici partituri, nici lecţii care pot fi turuite pe dinafară. Totul se naşte şi se consumă pe viu, chiar pe scenă, în faţa publicului, o combustie spontană şi irepetabilă, ca orice formă de viaţă. Iar o astfel de ardere nu poate fi cuprinsă-n cuvinte.

Felul doi: champions mămăligue

Greu de imaginat Crăciunul fără colinde, iar în partea a doua a serii ne-am ghiftuit cu o întreagă suită: Christmas Cantata, cu Harry Tavitian la pian, voce, fluiere, clopoţei şi alte câteva utilaje de sunet, cărora nu le-am dibuit numele, şi Cserey Csaba la baterie, darbuka, buhai, clopoţei şi diverse alte metale sau lemne preţioase. O fabuloasă selecţie de teme arhaice româneşti, bizantine, armeneşti şi negro-spirituals, trecute printr-un malaxor năucitor de sunete mai mult sau mai puţin pământeşti şi stropite din belşug cu improvizaţii care-ar smulge aplauze, chiote şi tropăieli chiar şi unui om de zăpadă. O seară fermecătoare, care-ţi lasă, până se-aşterne liniştea, o senzaţie aproape insuportabilă de ireal. Iar când, în fine, accepţi ideea că s-a terminat şi pipăi iarăşi pământul, să te întorci la ritmurile tale obişnuite, ceva îţi transmite-n călcâie că legea gravitaţiei s-a înăsprit o idee cât timp ai lipsit. Dacă ar fi fost înzestrate cu darul improvizaţiei, după o astfel de seară picioarele ar fi descoperit zborul. Aşa, se mulţumesc cu un CD la plecare, Naşterea – o versiune a acestei Cantate pe care cei doi o înregistraseră anul trecut. Dar povestea cu combustia aia spontană, unică şi irepetabilă? Un astfel de CD pare cumva nefiresc şi necuvenit… Dar sunt lucruri pe care le-am dori să revină, măcar odată pe an. La fel ca fulgii de nea, mirosul cozonacilor de Crăciun sau o miniatură de carton foarte veche. La urma urmei povestea-i mereu aceeaşi. Noi suntem alţii mereu. (Revista VIP nr 51/21-27dec. 2009)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: