Archive for Ianuarie 2010

Harry Tavitian si Ion Baciu jr, la doua piane – pe TVR Cultural

Ianuarie 25, 2010

Miercuri  27 ian 2010 (spre joi – 28 ian ) ora 0.10 TVR Cultural

Harry Tavitian si Ion Baciu jr. la doua piane. Inregistrarea primei parti a concertului de la Ateneul Roman din 19 dec 2009 Producator: Doru Ionescu

Reluarea emisiunii:  Vineri 29 ian spre sambata, 30 ian – ora 1.00 tot pe TVR Cultural

Impresii, dupa…

Va multumim pentru regalul (si nu prezidentialul!) de aseara. Halal! Partea cu Tuntu, pentru noi inedita, ne-a dat gata. Cum spuneam aseara, Harry a avut numai de cistigat din „confruntarea” cu un jazzman clasic-poetic – in linia Bill Evans, dar cu un plus de spirit ludic. Asa s-a ajuns la empatie: pe terenul poetic-ludic, din care fiecare din cei doi are cite o supradoza. Ludicul e mai temperat-minimalist la Tuntu si mai spectaculos la Harry, dar poeticul (la care Harry adauga, desigur, o dimensiune mistica, in vreme ce Tuntu aduce o dimensiune cerebrala si introspectiva) ii mentine in permanenta fuziune. Sorin si Mona (Antohi) – email, 20 dec 09

Despre „Prayer” – compozitia lui Ion Baciu Jr http://castleless.blogspot.com/2009/12/trei-ciobanasi-jazz.html :

A fost acolo un… (crescendo suna pretentios, tumult este impropriu)… a fost o crestere in intensitate, in anvergura… unde… eram eu. Nu ma regaseam in ceea ce auzeam, nu canta despre mine. Ci eram eu pur si simplu. Fara distinctii, fara asocieri (asocierea presupune o legatura intre doua lucruri distincte). Nu eram eu in muzica ‘ceea, nu era muzica ‘ceea in mine. Nu era muzica una si eu alta care aveam o legatura. Nu. Eram eu. Sunetul si eu era(m) acelasi lucru. Eu umpleam sala si reverberam peste tot, nu pianele. Ma regasisem atat de complet cum nu am fost in stare sa reusesc in ani de cautari, meditatii

Video:

http://www.youtube.com/user/mirceavuici1#p/a/u/1/tKd7DN5tOKg
http://www.youtube.com/user/mirceavuici1#p/a/u/0/ARaeLPRRv6E

Anunțuri

Tavitian pentru Romania pozitiva

Ianuarie 21, 2010

Inca de anul trecut primisem de la Florin Ghinda invitatia sa scriu un articol pentru http://www.romaniapozitiva.ro/  Acum fiind o perioada mai linistita, am scris cate ceva…

RomaniaPozitiva: (CU)DREPTUL LA CUVANT este un “serial” de articole scrise cu şi despre România. Simplu, direct şi cinstit. Dacă pe parcurs apare şi puţin umor nu ne supărăm deloc:)

Pentru ediţia curentă a acestui serial avem plăcerea şi onoarea să îl avem ca invitat pe domnul Harry Tavitian cu un articol de excepţie despre credinţă, viaţă, tradiţii şi despre jazz. Aşa cum i-am spus şi domnului Tavitian în scrisoarea de mulţumire pentru rândurile scrise, credem că acest articol este în primul rând despre suflet! La citire plăcută!

Dreptul la cuvant cu Harry Tavitian!

În mărturisirea pe care o spune credinciosul la Taina Spovedaniei în Biserica armeană, unul din păcatele mărturisite este cel de a fi „veşnic nemulţumit”. Duhul ăsta ne bântuie rău azi. Auzim cam peste tot doar lamentări cu privire mai ales la România. Dacă ar trăi în noi duhul cel bun, ne-am putea bucura de ceea ce încă avem şi am şti să mulţumim lui Dumnezeu.

Am spus de multe ori că mă consider mai bogat decât mulţi din colegii mei muzicanţi, fiindcă sunt armean prin naştere, român prin adopţie şi mă simt acasă în ambele tradiţii. Deh, fiecare cu bogăţia lui… Aşa cum în muzica mea totul este adunat, topit şi sintetizat din cele două tradiţii, armenească şi românească, şi eu însumi încep să mă simt aparţinând ambelor spaţii şi nu mai simt nevoia să spun că sunt armean sau român. Cred că sunt inutile gesturile de patriotism exagerat, de tipul „sunt armean”, „sunt român”. Cred că datoria ţi-o îndeplineşti atunci când îţi respecţi meseria. Cu cât îşi face fiecare datoria mai bine, acolo unde este, cu atât îşi face mai bine şi datoria faţă de neamul căruia consideră că îi aparţine. Eu încerc să dau maximum în fiecare concert, oriunde ar fi el, la New York, la Cluj sau la Vălenii de Munte. Şi în felul acesta consider că am dat dovadă de patriotism, şi nu mai e nevoie să spun că sunt armean sau român.

Pe 14 ianuarie s-au încheiat sărbătorile de iarnă şi în Biserica ortodoxă română şi în cea armeană. Am petrecut cu bucurie şi Crăciunul românesc şi cel armenesc – care este odată cu Botezul Domnului, pe 6 ianuarie, păstrând tradiţia din primele secole de creştinism. În anii copilăriei mele viaţa comunitară era f oarte intensă. Dar de la începutul anilor ’60 pentru armenii din România a început un nou capitol: emigrarea în America. Asta a afectat hotărâtor viaţa noastră. Aveam 10-12 ani, când, rând pe rând, toate rudele noastre au început să plece. În acest timp, părinţii mei se încăpăţânau să nu facă acest pas, deşi eram din ce în ce mai singuri. Acest lucru s-a dovedit, în cele din urma, vital pentru cariera mea. Mă îndoiesc că în America aş fi rezistat tentaţiilor şi presiunii sufocante a comercialului. Iată aici un articol scris pe blogul meu despre acest subiect ”America, America!”. https://harrytavitian.wordpress.com/2009/01/21/america-america/

Şi în muzică şi în viaţă am încercat tot timpul să caut echilibrul. Jazz-ul m-a învăţat să iau totul firesc şi normal şi m-a ferit şi de complexele de inferioritate şi de cele de superioritate. Înainte de ’89, cu toate că aveam de suferit din cauza sistemului, n-am idealizat niciodată America sau Occidentul. Am fost întrebat de multe ori de ce am rămas în România. Pentru că aici sunt rădăcinile mele, aici m-am născut, aici sunt mormintele părinţilor şi bunicilor mei.

La concertul de Crăciun pe care l-am avut la Ateneul Român, un vechi fan de jazz mi-a spus doar atât: „Harry, ce bine că n-ai plecat”! A doua zi am avut concert la Făgăraş. Organizatorul, Viorel Morărescu – care organizase concertul şi e şi el vechi fan de jazz, mi-a povestit că după ce a emigrat mai întâi în Germania şi apoi în Statele Unite, s-a întors acasă. Mulţumea lui Dumnezeu că în America nu a apucat să fie „agăţat” şi apoi „înghiţit” de sistem – să facă credite, etc. Spunea cum acolo, în America, în patria jazz-ului pe care îl iubea aşa de mult, în afară de prietenii de acasă, îi era îngrozitor de dor de dealurile Făgăraşului. Dealuri pe care, înainte de a emigra, nu prea dăduse doi bani. După concert, Viorel i-a scris un e-mail unei prietene care se stabilise în străinătate. Subiectul era „împlinirea unui vis”. M-a pus şi pe mine la CC:

„Draga Mio,

Era prin 1988 şi “trupa de balet” bântuia pe la sfârşitul lui martie prin Sibiu, pe la Festivalul de Jazz. Îmi amintesc că într-o noapte am petrecut intervalul “după concerte – până dimineţa” prin nu mai ştiu ce cameră de la hotelul Bulevard. Toţi eram mai mult sau mai puţin ameţiţi şi tu ai venit cu o idee magistrală: “ce-ar fi să-l aducem pe Harry Tavitian să cânte la Făgăraş?”. Noi: “Băi ce idee tare… cum de nu mi-a venit mie până acum?” şi am început să socotim: cât public ar veni la Casa de cultură (pe atunci alt loc nu exista), cu cine să vorbim, etc. În starea euforică în care ne găseam problema era ca şi rezolvată. Mai trebuia o nimica toată, acordul muzicianului, dar nu vedeam vreun impediment, aveam noi destulă putere de convingere! Îl căutam pe Harry şi îi expunem încrezători invitaţia. Credeam că doar data concertului mai trebuie stabilită numai că armeanul, mai pragmatic, ne întreabă: “Dar ce pian aveţi?” Ne uitam unii la alţii şi ne dăm seama de un crud adevăr: nu aveam pian! Ce s-o mai lungesc: aşa am ratat organizarea primului concert de jazz din Făgăraş!

Între timp au trecut 21 de ani. “Trupa de balet” s-a mai maturizat, unii s-au mai îngrăşat, unora le-a mai albit barba, au mai apărut nişte riduri ici şi colo şi nu în ultimul rând ne-am mai risipit prin colţurile planetei. Dar important este că ieri seara ideea ta s-a materializat ca-n basmele lui Petre Ispirescu (că alea a lu’ Andersen nu prea aveau happy-end): visul a devenit realitate! Pe 20 decembrie 2009 Harry a concertat la CoverClub Făgăraş”…

Viorel mi-a trimis de Crăciun o fotografie tare frumoasă, făcuta de el în acele zile, cu dealurile Făgăraşului…

http://www.romaniapozitiva.ro/featured/dreptul-la-cuvant-cu-harry-tavitian/

Sunt ridicol, şi nu mă tratez

Ianuarie 18, 2010

Pe 14 ianuarie luasera sfarsit sarbatorile de iarna si in Biserica ortodoxa romana si in cea armeana. Eram la Valenii de Munte si ne bucuram de liniste – lemnele trosneau in soba langa care zacea latzita pisica Bedros.  Dragostea prietenilor si caldura familiei; pastrama armeneasca de vita cu cemen, sugiucul, tuica de Valeni, vinul negru si varza murata de la nea Gicu, carnatzul primit in dar de la prietenii din Satu Mare pe care il facusem la cuptorul sobei cu cartofi copti, portocalele pe care le aduceam, reci, din camera din fata. Ne bucurasem de toate, de sarbatori. Dar nici nu trecuse bine de pranz, cand: „Pac la Razboiu!”… „Cronica” din Observator Cultural…

Reticenta unora dintre organizatorii si criticii de jazz fata de muzica mea a debutat odata cu primele mele concerte, acum 35 de ani. Ma sfatuiau sa parcurg intai stilurile si etapele jazzului si abia dupa aceea sa abordez jazzul de avangarda. Imi venea sa rad: adevarul, asa cum il vedeam eu, era ca eu cunosteam foarte bine istoria jazzului, ei fiind aceia care nici nu isi pusesera vreodata problema mecanismelor evolutiei acestei muzici. Si erau depasiti de vremuri, cum sunt si acum.

In final, entuziasmul publicului a fost cel care imi dadea puterea si increderea sa merg tot timpul mai departe. I-am ascultat pe toti (si pe cei care ma apreciau si pe cei care ma contestau), am luat din parerea fiecaruia ce am considerat ca e mai bun si mi-am vazut de drumul meu.

Mai tarziu aveam sa citesc urmatoarele cuvinte ale lui Miles Davis: „trebuie sa cunosti opere de arta majore din orice perioade istorice anterioare si sa le intelegi esenta, dar trebuie sa creezi in spiritul epocii tale si sa fii un glas al timpului tau si al celui care va veni”. Mi-am dat seama ca asa facusem, intuitiv, si eu.

O parte din aceste critici vehemente aveau sa se atenueze vadit odata cu venirea la Sibiu, in anii ’80 a unor nume mari ale noului val din jazzul european. Concertul lui Ganelin din 1983 a fost foarte important pentru receptarea mea de catre cei care ma contestau: eu am fost o aparitie cu totul singulara; dupa ce lumea l-a vazut pe Ganelin si-a dat seama de locul meu: ce faceam eu, se facea. Foarte multa lume a inceput sa ma priveasca cu alti ochi fiindca m-au plasat intr-un context. Fanii inraiti nu aveau nevoie de asa ceva. Simtisera asta de la inceput.

Am avut emotii mari la Ateneu. Pana la proiectul din acest an, concertele mele in Bucuresti fusesera foarte rare. Am acceptat proiectul de anul trecut cu gandul la publicul meu bucurestean de care ma intrebam daca mai exista, in tot amestecul si confuzia zilelor noastre. Acum stiu ca a meritat.

Mugur GROSU

Sunt ridicol, şi nu mă tratez

Revista Observator Cultural a găzduit în ediţia cu numărul 508 un articol stupefiant, semnat de Alexandru Şipa: „Harry Tavitian sau ridicolul la Ateneul Român“ – o „anti-cronică“ a unui spectacol pe care autorul nu s-a sfiit să spună că l-a urmărit doar pe jumătate. Chiar şi aşa, în locul cronicii unei jumătăţi de spectacol, domnul Şipa a preferat să umple o cantitate impresionantă de spaţiu cu aprecieri pe care le-am putea uşor confunda cu atacul la persoană. Mă voi feri de această capcană, şi nu voi emite niciun comentariu legat de persoana care-a semnat articolul (şi despre care aflu, din propriile sale mărturisiri, că se mândreşte cu realizări profesionale absolut remarcabile, precum „Premiul I – etapa judeţeană – muzică uşoară la Cântarea României, 1987“). Mai mult, voi porni de la premiza că domnul Şipa are dreptate, şi că prestaţia lui Harry Tavitian la Concertul de Crăciun de la Ateneu a fost un spectacol ridicol. Situaţie în care mă văd nevoit să mă auto-denunţ: şi eu sunt ridicol! Pentru că m-am numărat printre „intelectualii perverşi“ (cum îi numea domnul Şipa, în ‘91, pe fanii lui Tavitian – https://harrytavitian.wordpress.com/2010/01/15/jos-tavitian/) care-au urmărit şi concertul acesta cu sufletul la gură, până la ultima undă, şi l-au aplaudat cu inima plină de-abjecţii intelectuale dintre cele mai fine. Sunt ridicol, şi o spun cu mândrie, ba mi-aş pune şi-o insignă în piept, ca pe vremea Golaniadei. Şi-aş împărţi sute de insigne ca asta şi celorlalţi ridicoli din sală, care-au rămas în Ateneu să asculte şi-au aplaudat cu aceeaşi abjecţie nesătulă. Şi aş trimite nişte insigne din astea şi redacţiei Observator Cultural, pentru ridicolul de-a fi publicat, în ediţia anterioară, o cronică suspect de elogioasă a acelui spectacol ridicol. Şi-am fost la fel de ridicoli, cu toţii, ca pe vremea când insistam să ovaţionăm pe-ntuneric, când nu ştiu ce labe oculte din spatele scenei tăiau, pe neanunţate, lumina chiar la concertele lui Tavitian (ce act de cenzură mai diabolic ar fi putut născoci comunismul decât tăierea luminii la astfel de festinuri porceşti, unde serveam uriaşe raţii de libertate şi mai cerşeam, cu neruşinare, şi supliment?). Asta-mi aminteşte de-un alt mare ridicol, Niccolo Paganini, pe seama căruia confraţi mai puţin hăruiţi, dar smintiţi că le-ar putea lua pâinea de la gură, consacraseră zvonuri sinistre, ajunse şi-n presa vremii, cum că ar fi un ocnaş care şi-a măcelărit soţia, sau chiar posedat de diavol. Şi căruia labe la fel de oculte şi „nepervertite intelectual“ aveau grijă ba să-i cresteze corzile de la vioară, ba să-i bată cuie-n pantofi chiar înainte de intrarea pe scenă, ba să umple oraşele de afişe că nu-şi va mai ţine concertul. Ridicol a fost şi Thelonious Monk, la începuturi, când pricepuţii epocii îi reproşau că-i lipsit de cea mai elementară tehnică muzicală, etichetându-l drept un pustnic naiv, sau un savant idiot, ale cărui idei muzicale ar fi fost mai degrabă intuitive decât rod al studiilor, cunoaşterii şi exerciţiilor intense… Chiar şi prestigioasa revistă Down Beat a dat-o în bară, descriindu-l iniţial pe Monk drept unul care, „în general, cântă prost, deşi interesant, la pian“, acuzându-l că ar şi falsa, încălcând cele mai elementare norme de interpretare!… În fapt, ceea ce pricepuţii epocii nu pricepuseră de la început era că Monk nu avea nici cel mai mic interes pentru gâdilarea urechilor, şi nicio consideraţie pentru auditoriul leneş: „cum să foloseşti notele diferit. Despre asta e vorba. Doar să foloseşti notele diferit“. Şi tot aşa. Permiteţi-mi să salut această onorabilă castă a ridicolilor, şi să mă bucur din toată inima că am privilegiul să fac parte din ea. Măcar pentru faptul că Harry Tavitian mi-a dat peste cap toată viaţa încă din primele întâlniri, de la care-au trecut peste trei decenii… Sunt ridicol pentru că n-am niciun chef să mă vindec de asta, şi să mă umplu de-nţelepciunea ţeapănă a unor semne de circulaţie.. Sunt ridicol pentru că soarele nu mi-a cerut niciodată părerea unde şi când să răsară. Şi bine-a făcut!

http://mugurgrosu.blogspot.com/2010/01/sunt-ridicol-si-nu-ma-tratez.html

* Îi mulţumesc lui Mihail Vakulovki pentru viteza de reacţie – articolul a fost publicat şi în cea mai proaspătă ediţie a revistei Tiuk! C’est absolument ridicule!! 🙂

Comentarii de pana acum la articolul lui Mugur:

uhitto spunea…

n-am cuvinte… ma gindesc la drama „lansatorului” care a rabdat 30 de ani impostura lui Tavitian…

clarobscur spunea…

pe mine m-au cenzurat pe obs. cult
poate-i mai bine asa

Anonim spunea…

Si pe mine m-au cenzurat, dar macar imi recunosc lasitatea – nu mi-am facut publica identitatea pt. ca, sincer, tonul inchizitorial al lui Sandu Sipa m-a inspaimantat, parca citeam Romania Mare! N-am vrut sa devin si eu tinta unor atacuri atat de infame. Jos palaria in fata voastra, Domnilor!

Anonim spunea…

Ma adaug si eu in gasca ridicolilor si culmea nu-mi pare rau ci chiar ma bucur. Emil

Jos Tavitian!!

Ianuarie 15, 2010

Alexandru Şipa scria despre muzica mea, acum aproape 20 de ani, ca este „praf aruncat în ochii naivilor, a snobilor şi a intelectualilor perverşi. Între aşa-zisul free al lui Harry la pian şi trashul interpreţilor de pop, îi prefer pe aceştia din urmă. Sînt mai autentici, mai veridici şi chiar mai cinstiţi atît cu ei înşişi cît şi cu publicul lor. Să nu fiu înţeles greşit, îmi place avangarda muzicală dar nu impostura, cabotinismul”. Pop, Rock & Show, decembrie 1991

Sunt de acord cu Sipa: totdeauna mi-a placut la un critic, consecventa cu el insusi!:

http://www.observatorcultural.ro/Harry-Tavitian-sau-ridicolul-la-Ateneul-Roman*articleID_23030-articles_details.html

Făgăraş şi Târgu Mureş

Ianuarie 9, 2010

Inregistrarea partii a doua a concertului de la Ateneul Roman, cea in duo cu percutionistul Cserey Csaba e inca disponibila pe pagina TVR:

http://www.tvr.ro/inregistrari.php?id=Concert%20de%20Colinde%20la%20Ateneu#

Ecouri dupa concertele de la Fagaras si Targu Mures:

Bucurii mici şi dese

,,Măi, dacă nu veneam să văd asta, nici nu ştiam ce pierd! Bine că am fost de faţă!’’. Nu vi s-a întâmplat ca, după ce aţi trăit o emoţie puternică, pricinuită de un eveniment artistic, solemn sau pur şi simplu omenesc la care aţi fost parte, să exclamaţi aşa? Mie mi s-a întâmplat de multe ori. De şi mai multe ori, am ratat asemenea acte, evenimente, reuşite. Din motive obiective, de program sau subiective, de…comoditate. Apoi, am aflat din gura altor martori oculari ce am pierdut. Am spus ,,Păcat!’’ şi mi-am promis ca data viitoare să nu mai ratez o asemenea ocazie. Ocazie de a-mi bucura sufletul, de a alunga rutina şi monotonia, de a-mi încărca bateriile, de a simţi, fie şi pentru câteva clipe, minute, ore, că sunt părtaş la ceva, dacă nu irepetabil, măcar memorabil.

Un astfel de moment l-am trăit duminică seara, în Cover Club, la concertul lui Harry Tavitian. Un concert nu poate fi povestit. Un concert, ca şi un meci de fotbal, nu poate fi savurat pe deplin decât pe viu, lângă scenă sau lângă gazon, în freamătul tribunei. La televizor sau pe DVD nu mai e acelaşi lucru. Se pot povesti în schimb reacţii, trăiri, sentimente pe care ţi le dă acel concert, acel artist. Iar sentimentul meu a fost unul de imensă bucurie, de preaplin sufletesc. Pentru că am avut norocul şi inspiraţia de a fi ATUNCI, ACOLO. Şi am văzut la lucru un artist excepţional, un virtuoz plin de inspiraţie şi umor, de energie şi sensibilitate, deopotrivă. Auzisem de Harry Tavitian, ştiam…cu ce se ocupă, dar nimic nu se compară cu o experienţă live. Trebuia să fi văzut feţele transfigurate de încântare ale celor prezenţi! Sau uralele la finalul fiecărei piese! Sau aplauzele asistenţei, în picioare! Ar fi fost mai elocvente decât orice comentariu! Şi din nou mi-am spus ,,Ce fraier aş fi fost să pierd asta! Bine că am fost aici!’’

Ce tot vreau eu să spun, de la începutul acestui articol şi nu am spus clar, în cuvinte. Oameni buni, nu ezitaţi atunci când vi se oferă asemenea ocazii de a vă bucura sufletul. Nu vă căutaţi scuze pentru a absenta de la ele! Faceţi pe dracu-n patru, lăsaţi-le naibii de alte obligaţii, faceţi o modificare în program şi nu pierdeţi asemenea ocazii! Pentru că sunt excepţionale şi sunt atât de RARE! Trăim într-un oraş mic şi astfel de evenimente nu ne răsfaţă prea des. Poate fi un concert, un film, o expoziţie sau poate fi doar o discuţie cu prieteni dragi, la un pahar de vin fiert.

Asemenea ocazii nu trebuie scăpate. Pentru că aceste mici bucurii ne fac viaţa mai suportabilă şi pe noi mai buni. Aşa cred eu. Nu trebuie să lăsăm blazarea şi rutina să ne ucidă! Viaţa e atât de scurtă! Iar dacă despre fericire se spune că nu e un sentiment de durată, ei bine eu, duminică seara, la Cover Club, pentru două ore, m-am simţit fericit. Şi aşa fericit, am scris aceste rânduri. (Dan Ciocoiu, Buna ziua Fagaras, 22 Decembrie 2009) http://www.bzf.ro/bucurii-mici-si-dese.html/comment-page-1#comment-947

Povesti despre jazz cu Harry Tavitian

Pianistul Harry Tavitian, cel mai apreciat jazzman român, împreuna cu percutionistul Cserey Csaba au onorat târgumuresenii cu prezenta si cu talentul pentru a treia oara în ultimii doi ani. 21 decembrie 1989 – ziua în care Harry Tavitian avea programate doua concerte la Palatul Culturii din Târgu-Mures, concerte amanate de focuri, de revolutie. Dupa exact 20 de ani, 21 decembrie 2009 – ziua în care Harry Tavitian s-a întors la Târgu-Mures si a concertat în Jazz’n’ Blues Club. „Îmi amintesc privirea omului ce a venit la noi si ne-a spus ca ceva nu miroase bine; lacrimile varsate la plecare, când auzeam din gara focuri de arme; cum nu stiam daca-i un vis urât sau chiar se întâmpla”, îsi amintea, cu voce tare, Harry Tavitian în timpul concertului.
O incursiune în istoria jazz-ului atât prin vorbe cât si prin sunet; despre cum s-a nascut bluesul, apoi jazz-ul, despre urmasii sclavilor negri din Ameica de Sud ce cântau worksong-uri care s-au transformat în blues, apoi în jazz, au trecut oceanul si au ajuns la urechile europenilor… au trecut pe jub gloante si au ajuns la noi. Un concert de nedescris iar daca m-as chinui sa vi-l explic ar fi în zadar. Vibratiile au ajuns la destinatie dupa ce au dansat mai mult de doua ore deasupra publicului prea cald. „Ati fost si sunteti un public extraordinar. Ma bucur sa constat ca publicul târgumuresean si calitatea lui a ramas aceeasi ca-n anii ’80 când veneam an de an, cu drag, la Târgu-Mures”, a marturisit Harry Tavitian.
O tema simpla lipita de improvizatii ce curgeau pe aceeasi linie, doi muzicieni extraordinari ce au reusit sa intre subtil în sufletele târgumuresenilor prezenti luni seara în Jazz’n’Blues Club. (Cristina GÂNJ, Cotidianul “Zi de Zi” – Targu Mures; 06 ianuarie 2010)

http://www.zi-de-zi.ro/detalii-articol/article/8c0476bccf/52245/pointer/1.html

Fotografii din concertul de la Targu Mures:

http://www.zi-de-zi.ro/index.php?id=1126&gal_id=679&gal_page=2&no_cache=1

Cristos dzănav iev haidneţav!

Ianuarie 6, 2010

Jenaki Serafidis, Lucica Kuiumgian, Sergiu Kirkor, eu si căţeaua Zeta pe Bd. Lenin – Constanţa, 1961

Astăzi serbăm Crăciunul. În Biserica Armeană, Naşterea Mântuitorului se prăznuieşte împreună cu Botezul Domnului.

https://harrytavitian.wordpress.com/2007/01/05/craciunul-armenesc-2/

Praznicul ţine încă 8 zile – amănunte pe pagina Patriarhiei Armene de la Etchmiadzin:     

http://66.208.37.78/index.jsp

Puteţi citi mai jos despre sărbătorile şi zăpezile de altă dată.

Interviu realizat de Mihail Vakulovski

– Domnule Harry Tavitian, se pare că în acest an nu vom avea zăpadă de sărbătorile de iarnă. Cum vă amintiţi de Crăciun şi revelion din perioada copilăriei? Ce era musai să nu lipsească?

– În anii copilăriei mele – pe la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut – viaţa comunitară era foarte intensă. La sărbătorile mari (mai ales de Surp Agop (Sfantul Iacob, ziua tatălui meu, care cădea la mijlocul lui decembrie) casa era plină cu rude şi prieteni, colegi ai tatălui – bijutieri, ceasornicari. Cu 2-3 zile înainte maică-mea începea să pregătească bucatele. Masa era plină cu pastramă armenească, sugiuc, salată de boeuf, sărmăluţe-n foi de viţă, cozonaci, tort. Bradul era nelipsit. În ajunul Crăciunului tata, care juca teatru în trupa de amatori a Clubului Armenesc de la Constanţa, se îmbrăca în Moş Crăciun şi venea cu sacul cu cadouri. De Crăciunul 1956 (aveam 4 ani şi jumătate), după vizita moşului, i-am spus mamei: „Moşul ăsta parcă avea vocea lui tata”. În anii următori, părinţii mei au avut dificultăţi serioase în organizarea sosirii lui Moş Crăciun.

https://harrytavitian.wordpress.com/2006/12/25/interviu-pe-egophobia/

Dar de la începutul anilor ’60 pentru armenii din România a început un nou capitol: emigrarea în America. Asta a afectat hotărâtor viaţa noastră. Aveam 10-12 ani, când, rând pe rând, toate rudele noastre au început să plece. În acest timp, părinţii mei se încăpăţânau să nu facă acest pas, deşi eram din ce în ce mai singuri. Acest lucru s-a dovedit, în cele din urmă, vital pentru cariera mea. Mă îndoiesc că în America aş fi rezistat tentaţiilor şi presiunii sufocante a comercialului.

În ultimii ani sărbătorile de iarnă mi se par din ce in ce mai sărăcite spiritual. Acum nu mai este decât o stare interioră – pentru fiecare, cât şi cum o are. Până şi bucuria zăpezii a rămas o amintire.

…oare cînd aţi cîntat primul colind? Dar primul colind pe scenă?

– În copilărie în familiile armeneşti se pierduse tradiţia colindatului. În 1990 am început să-i întreb pe armenii bătrâni din Constanţa dacă pe vremea lor se colinda. Şi am descoperit un colind vechi care era cântat de cetele de bărbaţi, în seara de ajun a Crăciunului Armenesc. Colindul se numeşte „Avedis” – Vestea minunată a Naşterii Mântuitorului. Armenii sărbătoresc Crăciunul odată cu Botezul Domnului, pe 6 ianuarie, păstrând tradiţia primelor secole ale creştinismului. Aşadar, pe 5 ianuarie, după Slujba de Ajun de la Biserică, se mergea pe la casele armeneşti cu colindatul. Am reuşit să reconstitui melodia şi am făcut o ceată de colindători cu care am mers ani de-a rândul şi noi pe la armeni să vestim bucuria Naşterii lui Hristos. Nu vă pot spune cât de impresionant a fost în primul an când am mers cu colindul, când am văzut lacrimile din ochii multora – ne spuneau că nu credeau că vor mai auzi vreodată „Avedis”-ul. Anul trecut când m-am hotărât să scot CD-ul „Birth” cu suita „Christmas Cantata” în duo cu percuţionistul Cserey Csaba, am inclus şi acest colind armenesc.

Prima prelucrare după colinde am făcut-o în decembrie 1983, când am fost invitat într-un turneu în Ungaria alături de septetul György Szabados. Tot în decembrie ’83 am cântat aceste colinde la Festivalul de jazz de la Braşov şi apoi la concertul de Crăciun de la Constanţa. Aşa cum am mai spus, au fost foarte multe lucruri pentru care eu nu am asteptat o revolutie ca sa le fac. Pot să spun că sunt un „veteran” al concertelor de Craciun (am organizat la Constanţa ani de-a rândul asemenea concerte, primul in 1982). În iernile întunecate dinainte de ’89 încercam să aduc puţină bucurie în suflete cu aceste concerte.

Tradiţiile v-au ajutat ca muzician? Muzica populară v-a inspirat sau v-a enervat?

– Nu m-a enervat niciodată dar deşi cochetam de la începuturile mele jazzistice cu folclorul (de pe la începutul anilor ’70), conştiinţa valorii şi a profunzimii acestuia am avut-o mult mai târziu. Acum, la distanţă de vreo 40 de ani de atunci, pot să spun că fără tradiţie nu ai rădăcini.

Care e relaţia dintre jazz şi muzica tradiţională?

– Jazzul însuşi este o formă de folclor. Spontaneitatea şi oralitatea sunt cele două trăsături de bază ale apariţiei, dezvoltării şi transmiterii jazzului. Muzica tradiţională şi jazzul sunt precum tatăl şi fiul. Dar care o fi unul şi care o fi celălalt?

În jazz există tendinţe populiste?

– Există, dar când începi să devii populist nu se mai cheamă că eşti jazzman.

Cu ce muzicieni se împacă mai bine cîntăreţii de jazz, de muzică populară, cu rockerii, raperii, …maneliştii?

– Cu oricare, cu condiţia să aibe talent şi dragoste pentru ceea ce face. Şi să aibe şi conştiinţa meseriei sale.

– Dacă nu ar fi existat muzica, ce artă aţi fi ales? Ce v-ar fi plăcut să faceţi?

– în locul vâslei creştea un apendice

cinci apendici de vâslă

nici clopotul nu mai bătea 37 cu două linii

herghelia paşte minusculă pe un câmp de beton armat

(HT – Constanţa, 1984; nepublicată)

– Ce profesie în afara muzicii v-ar plăcea?

– Mecanic de locomotiva.

Ştiu că mai scrieţi şi poezie, cînd muzica nu vă poate ajuta şi folosiţi poezia, e nevoie de-o stare specială sau e un fel de alt fel de antrenament?

– Este o stare continuă de poezie. Mai dură sau mai delicată, tot poezie se cheamă.

Interviul a fost realizat de Mihai cu ocazia concertului de Crăciun de la Făgăraş. Îi mulţumesc pentru ajutorul dat (şi de această dată) prin promovarea concertului în „Zile şi Nopţi” şi pe blogul său: http://vakulovski.livejournal.com/85620.html

La jazz în praznic la Ateneu, cu Mugur Grosu

Ianuarie 4, 2010

La jazz în praznic, la Ateneu

Mugur Grosu (http://mugurgrosu.blogspot.com/)

În fiecare an, în preajma Crăciunului, Harry Tavitian aşează pe pianina Stainway din locuinţa sa constănţeană o miniatură de carton foarte veche, asemeni unei cărţi din care n-au rămas decât copertele: odată deschisă, din ea se ridică nişte figurine simple, care compun un tablou de iarnă – o casă troienită, Moş Crăciun şi sania sa încărcată cu daruri. Încă îl fascinează, deşi o păstrează din primii ani ai copilăriei, de când lua şi primele lecţii de pian în casa plină de pisici a venerabilei Madam Schimdt, o olandeză de pe strada învecinată. De fiecare dată când se aşează la pian, ceva din gesturile sale îmi aminteşte de candoarea cu care deschide, în fiecare iarnă, acele coperte vechi. Iar sunetele se ridică din pian asemeni figurinelor de carton care compun acea poveste veche, simplă şi sacră. Aşa e şi jazz-ul: o poveste străveche, pe care-o asculţi cu candoare, ca prima dată. Povestea-i aceeaşi. Noi suntem alţii mereu.

Tavitian păstrează, cu aceeaşi sfinţenie, şi câteva globuri vechi, cu care împodobeşte, la fiecare Crăciun, nişte crenguţe de brad, vestigii ale unei copilării fericite, în vechiul Obor al Constanţei – pe-atunci doar o mahala veselă. Îi amintesc de iernile grele de odinioară, cu nămeţii răscoliţi de teribilul crivăţ al Sciţiei Mici, cu fortăreţele de zăpadă şi bătăile cu bulgări de nea dintre copiii românilor, armenilor, grecilor, tătarilor, evreilor şi macedo-românilor, în acea devălmăşie interetnică admirabilă care-a făcut nepreţuitul tezaur al Dobrogei. Sărbătorile iernii începeau în jurul zilei de 15 decembrie, de Surp Agop (Sf. Iacob), odată cu onomastica tatălui său – un bijutier legendar al Constanţei. (În felul său, Harry Tavitian duce mai departe această vocaţie de familie, împletind în muzica sa toate meşteşugurile bijutierului, de la loviturile precise şi dure ale ciocănelelor instrumentului de percuţie până la tăieturile şi dantelăriile cele mai fine, menite să pună în scenă strălucirea rarelor nestemate). Urmau Crăciunul românesc şi Anul Nou iar, pe 6 ianuarie, Crăciunul armenesc şi Boboteaza – sărbători care, la armeni, coincid, ca în vechea tradiţie, pe când Orientul şi Occidentul se întâlneau într-o singură familie creştină. Armean după sânge şi român prin plămâni, Tavitian îmbrăţişează cu aceeaşi bucurie ambele tradiţii, pe care le poartă cu sine în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, ca expresie vie a acelei punţi evocate de Eliade, între Răsărit şi Apus. A participa la actul său de creaţie – oricând un imens privilegiu –are ceva din solemnitatea discretă a unei călătorii iniţiatice dinspre Caucaz prin Levant până-n sâmburii africani care-au rodit în solul Americii..

Teach me tonight

Institutul Cultural Român ne-a oferit tocmai un astfel de privilegiu, iniţiind seria de spectacole Teach me tonight – de la blues la etno-jazz cu Harry Tavitian. Serie încheiată cu un concert de Crăciun memorabil, la Ateneu, cu Harry Tavitian şi invitaţii săi – pianistul Ion Baciu Jr. şi toboşarul Cserey Csaba. Un adevărat praznic. Şi nu degeaba insist asupra acestui cuvânt, cum nu se poate mai potrivit de Crăciun, când pojghiţa dintre desfătările pântecului şi cele sufleteşti e atât de subţire, când distanţa dintre sacru şi profan se măsoară cu deliciosul şorici – nelipsit dintre bucatele pe care tradiţia ni le aduce pe masă… Un veteran al concertelor de Crăciun (încă din vremurile când toa’şul Gerilă, înfăşurat în steagul partidului, se maimuţărea în rolul de Moş…) Tavitian ne-a reamintit, şi de data asta, cine-i sărbătoritul: „Alergând după cele pământeşti, cred că suntem în mare primejdie să uităm de însăşi bucuria marelui praznic al Naşterii Mântuitorului. Cele 12 zile dintre Crăciun şi Bobotează însemnau, în tradiţia populară, renovarea simbolică a lumii, a timpului calendaristic, un nou început. Pentru noi, cei care traim la oraş, într-o lume desacralizată, a rămas doar nostalgia sărbătorilor populare. Gesturi pe care Eliade le-ar fi catalogat la capitolul sacru, camuflat în profan: mesele cât mai bogate, darurile, urările.. Oare Eliade ar fi inclus şi suitele mele de colinde la acest capitol?“

Felul întâi: pian flambat şi răcituri suedeze

Seara s-a deschis cu un dialog aşteptat încă din anii ’80, când apucaseră să schimbe doar câteva replici înghesuite, prin acele antologice jam-sessions care făceau crema festivalurilor de odinioară: Harry Tavitian împreună cu Ion Baciu Jr, cel din urmă stabilindu-se, din 1987, în Suedia, unde a luat-o iar de la capăt, absolvind Academia Regală de Muzică din Stockolm. O întâlnire faţă în faţă – fiecare cu pianul său – se consumase abia în 2007, la festivalul „hotROMania“ din Viena, aşa că duelul lor de la Ateneu a fost o premieră pentru publicul din România. Greu de găsit muzicieni de jazz atât de diferiţi– prin temperament, limbaj şi pedigree stilistic– şi cărora să le iasă atât de bine tot ce fac împreună. În condiţiile în care se cunoşteau mai mult „din auzite“ şi apucaseră să repete foarte puţin împreună: la Ploieşti, în casa regretatului dirijor Ion Baciu, la două piane electrice aduse cu maşina din Iaşi de Jr., şi online, prin intermediul sistemului Skype, oarecum similar unui concert …telefonic –probabil încă o premieră românească. Dar tocmai ăsta e farmecul inegalabil al jazz-ului: dincolo de trecerea în revistă a unor elemente, comune sau nu, de vocabular, repetiţiile sunt inutile, pentru că aici nu există nimic de-a gata, nici partituri, nici lecţii care pot fi turuite pe dinafară. Totul se naşte şi se consumă pe viu, chiar pe scenă, în faţa publicului, o combustie spontană şi irepetabilă, ca orice formă de viaţă. Iar o astfel de ardere nu poate fi cuprinsă-n cuvinte.

Felul doi: champions mămăligue

Greu de imaginat Crăciunul fără colinde, iar în partea a doua a serii ne-am ghiftuit cu o întreagă suită: Christmas Cantata, cu Harry Tavitian la pian, voce, fluiere, clopoţei şi alte câteva utilaje de sunet, cărora nu le-am dibuit numele, şi Cserey Csaba la baterie, darbuka, buhai, clopoţei şi diverse alte metale sau lemne preţioase. O fabuloasă selecţie de teme arhaice româneşti, bizantine, armeneşti şi negro-spirituals, trecute printr-un malaxor năucitor de sunete mai mult sau mai puţin pământeşti şi stropite din belşug cu improvizaţii care-ar smulge aplauze, chiote şi tropăieli chiar şi unui om de zăpadă. O seară fermecătoare, care-ţi lasă, până se-aşterne liniştea, o senzaţie aproape insuportabilă de ireal. Iar când, în fine, accepţi ideea că s-a terminat şi pipăi iarăşi pământul, să te întorci la ritmurile tale obişnuite, ceva îţi transmite-n călcâie că legea gravitaţiei s-a înăsprit o idee cât timp ai lipsit. Dacă ar fi fost înzestrate cu darul improvizaţiei, după o astfel de seară picioarele ar fi descoperit zborul. Aşa, se mulţumesc cu un CD la plecare, Naşterea – o versiune a acestei Cantate pe care cei doi o înregistraseră anul trecut. Dar povestea cu combustia aia spontană, unică şi irepetabilă? Un astfel de CD pare cumva nefiresc şi necuvenit… Dar sunt lucruri pe care le-am dori să revină, măcar odată pe an. La fel ca fulgii de nea, mirosul cozonacilor de Crăciun sau o miniatură de carton foarte veche. La urma urmei povestea-i mereu aceeaşi. Noi suntem alţii mereu. (Revista VIP nr 51/21-27dec. 2009)