Archive for Septembrie 2009

Orient Express-ul la radioul austriac diseara

Septembrie 28, 2009

Harry Tavitian & Orient Express Harry Tavitian & Orient  Express  la Festivalul de la Gmunden

Foto Emilian Tantana

Diseara, intre 19.30 – 21.00 (ora Europei Centrale) / 20.30 – 22.00 (ora Romaniei) puteti asculta o emisiune dedicata in exclusivitate formatiei Orient Express cu exemplificari din concertului nostru de la Festivalul din Gmunden la Radioul national austriac – ORF1

online la:

http://de.delicast.com/radio/Österreich/ORF_OE1

Anunțuri

Dialog pe Tiuk, cu Mihail Vakulovski

Septembrie 16, 2009

Tavitian - Csaba la BrasovFoto: Roxana Nicolaescu

… realizat inainte de concertul pe care l-am avut la Brasov, impreuna cu Cserey Csaba in aceasta vara – pe 17 iulie. Concertul a facut parte din proiectul meu de la ICR din 2009 – „Teach Me Tonight”.

http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=340

„Adevărata libertate este cea interioară”,
interviu cu Harry Tavitian,
realizat de Mihail Vakulovski

– Domnule Harry Tavitian, aveţi o serie de concerte de jazz care se înscriu în cadrul „cursurilor de limbă, cultură şi civilizaţie românească”… Despre ce e vorba, mai concret?

– Acest concert este al patrulea, dintr-o serie de şase concerte numite „Teach Me Tonight”, pe care le fac în colaborare cu Institutul Cultural Român în acest an. Ideea acestui proiect este că prin ceea ce istorisesc despre jazz, dar şi prin muzica pe care o oferim – eu, împreună cu invitaţii mei – să împărtăşim publicului ce înseamnă jazz-ul ca fenomen viu, ca artă care a marcat secolul 20. Elementul de bază al acestei muzici, improvizaţia, este sublimarea ideii de libertate. A singurei libertăţi adevărate – cea din tine. Nu fac o prezentare exhaustivă, cronologică, dând informaţii care acum se pot găsi uşor pe internet, ci împărtăşesc din experienţa mea personală, rezultatul a aproape 40 de ani de jazz. Pentru a te îndrăgosti de jazz, e esenţială participarea la concerte. Există o idee preconcepută: că jazzul e doar pentru iniţiaţi. Da! Jazzul este pentru nişte elite. Cele ale oamenilor normali, deschişi. Omul firesc, natural, este astăzi din ce în ce mai rar, devenind, fără voia lui, o elită. Asta este elita jazzului. Comunicarea în jazz, între scenă şi sală, este de un tip special. Jazzul este improvizaţie. Muzica se naşte acolo, în faţa publicului. Participarea muzicantului este totală, dăruirea lui este totală. Publicul simte lucrul acesta şi legătura se realizează de la sine. Prin felul în care se bucură de clipa aceea irepetabilă, de muzica născută spontan în faţa lui, publicul e împreună-creator cu cel de pe scenă. Acest concert este prilejuit, de asemeni, de cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie românească organizate vara de ICR în Braşov. Cred că muzica pe care o facem eu şi invitatul meu, percuţionistul Cserey Csaba – în care încercăm o sinteză între free-jazz şi muzica de cameră contemporană, pe de o parte, folclor şi muzica medievală, pe de altă parte – poate fi foarte sugestivă pentru participanţii la cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie, pentru ce înseamnă azi identitatea culturală românească.

Aceste concerte pe care le susţineţi cu Cserey Csaba sînt foarte spectaculoase, ţin minte că la Peninsula aţi avut concert în acelaşi timp cu capul de afiş al festivalului, dar la scena unde cîntaţi dvs. nu era loc de respirat, deşi concertul e în natură, nu exagerez deloc… Cum reuşiţi să vă apropiaţi atît de tare publicul?

– Prin simplul fapt că noi nu mergem la concert ca birocraţii la birou. Noi mergem la concert ca să cântăm. Fiecare concert înseamnă noi poveşti pe care le spunem amândoi. Sacul ăsta este cam fără fund, pentru că noi nu ştim aceste poveşti pe din afară, ci le scornim. Apropierea noastră cu publicul se face de la sine, pentru că suntem toţi oameni deschişi, calzi, dornici de a da şi de a primi, ziditori (chiar dacă uneori mai dărâmăm, punem altceva în loc) şi încă multe altele. Ăştia sunt oamenii jazzului… o lume aparte care ştie că se trage din suferinţă şi că este datoare cu o suferinţă. De aici vine bucuria acestei muzici. Care, de fapt, nici nu mai este muzică… este Jazz.

– Pe 17 iulie vă întoarceţi la Braşov. Cum vă pare publicul de la Braşov, unde vă întoarceţi din cînd în cînd cu concerte? Cum vă pare Braşovul ca oraş?

– Aştept cu nerăbdare să mă reîntâlnesc cu publicul din Braşov, oraş cu tradiţie jazzistică, în care mi-am petrecut studenţia şi unde s-a născut şi prima mea formaţie de jazz. Povestea este cam aşa: în Braşov trăia unchiul meu Aram – Dumnezeu să-l ierte – farmacist cu renume, văr cu tata. În 1973, după ce dădusem 2 ani la rând la engleză la IP3 la Constanţa şi picasem, unchiu’ Aram mi-a zis să încerc la Braşov, la Pedagogie muzicală. Era cam greu… Eu făcusem doar 8 ani la şcoala de muzică şi, deşi în primele clase eram socotit un fenomen, din clasa a cincea îmi intrase engleza în cap, iar cu pianul ajunsesem o fosilă. Prin clasa a 11-a descoperisem blues-ul, care fusese ca un cataclism pentru mine. Cu chiu, cu vai, am intrat, în 1973, la Braşov, la Facultate – la examen am cântat comisiei (de oameni foarte deschişi) Bach, Beethoven, câteva bluesuri şi o prelucrare proprie după o romanţă armenească. Îmi amintesc cu plăcere de profesorii şi de colegii de la Braşov. Camera de cămin din Memorandului a fost martora multor nopţi nedormite la partide de pocker… Vărul meu, Mihai – băiatul lui Aram, cânta şi el la chitară bas şi în 1975 am făcut prima mea formaţie de jazz, cu care am participat la Festivalul de la Sibiu. Multe ar mai fi de povestit despre Braşov, dar să dăm seama măcar pentru Festivalurile de jazz „de dinainte”, de fanii care, chiar dacă în anii din urmă concertele mele la Braşov nu au mai fost aşa de numeroase, îmi sunt la fel de apropiaţi.

Puteţi să ne povestiţi despre concertul legat de revolta anticomunistă de la Braşov din 1987? E un eveniment despre care nu se prea ştie…

– Cu peste 10 ani în urmă, într-o emisiune de televiziune, spuneam că «au fost foarte multe lucruri pentru care eu nu am aşteptat o revoluţie ca să le fac». Toată lumea spune că la Revoluţie ne-am câştigat libertatea. Eu ştiu dacă o fi adevărat sau nu? Adevărata libertate este cea interioară. Fusesem invitat la emisiune după Concertul de Crăciun, un Atelier de improvizaţie memorabil, care se numise „Praznic”; printre invitaţi fuseseră pianistul Lucian Ban, saxofonistul Edi Neumann, basistul Vlaicu Golcea. Avusesem şi o scenografie extraordinară – o instalaţie cinetică a lui Mugur Grosu, cu câteva sute de linguri de lemn. Pot să spun că sunt „un veteran” al concertelor de Crăciun (am organizat la Constanţa ani de-a rândul asemenea concerte, primul in 1982) şi al prelucrărilor după colinde româneşti şi armeneşti (pe prima am făcut-o în 1983). Pentru suitele de Crăciun pe care le prezentam în anii ’87-’89 am studiat obiceiurile legate de această mare sărbătoare. Apăream cu texte de colinde, costumaţie, instrumentaţie adecvată, tot ce trebuie pentru a crea atmosfera de ritual. Partea de teatru instrumental era importantă în acele suite. Cu puţinele mijloace pe care le aveam, încercam să aducem puţină lumină în suflete. Pe 20 decembrie se împlinesc 22 de ani de la concertul nostru de la Festivalul de jazz Braşov din 1987, în care am cântat prima oară Suita de colinde româneşti pe teme de Bela Bartok; la trei săptămâni după Revolta de la Braşov – când în oraş încă mai era o atmosferă atât de apăsătoare cum nu am mai văzut niciodată, nicăieri – am început suita cu textul „Sculaţi, sculaţi, boieri mari, sculaţi voi români plugari!” Cu toate că era o suită de colinde, păstrasem dramatismul muzicii lui Bartok. Nu pot să uit starea de spirit din sală şi cum au venit la sfârşit oameni în toată firea la mine, cu lacrimi în ochi, şi mi-au zis: „Nu vă daţi seama ce aţi făcut pentru noi, în seara asta”. Imediat după concert, în cabina artiştilor, a trebuit „să dau explicaţii”, ce semnificaţie a avut suita. Mă aşteptam la asta şi venisem blindat: „Păi eu, armean, să vă explic dumneavoastră tradiţiile populare româneşti? Nu ştiţi că se pleacă la colindat, în noaptea de ajun? Deci, gazdele trebuie să se trezească din somn. Textul pe care l-am spus e unul publicat în Anuarul Maramureşului”. Aveam anuarul la mine, le-am arătat şi cartea „Colinda românească” a Monicăi Bratulescu, din care citase şi Mircea Eliade. Le-am vorbit despre sincretismul artelor în teatrul popular, pe care încercam să-l recreăm în limbajul jazzului. M-au lăsat în pace. Şi chiar se bucurau ca au ce raporta “mai sus”.

– Ce program aveţi în vara asta? Unde vă mai putem asculta/vedea?

– Dumbrăveni, Gmunden, Vălenii de Munte, Frankfurt…

Unde putem să vă găsim albumele? Lucraţi la un nou album? Mai reeditaţi din cele mai „vechi”?

– Următorul trebuie să iasă în septembrie. Este un duo cu clarinetistul german Hans Kumpf – „Live at Comburg Castle”, înregistrat în Germania acum un an.

Să vă întreb şi cîte ceva mai… uman…

– Jazzul e mai uman ca noi. Aşa ca… ce sa mă mai întrebaţi?

– Ceai sau cafea?

– Ceai negru cu miere şi rom.

Fotbal sau hochei?

– Rugby, hockey, snooker.

Literatură sau pictură?

– Totul ca o poezie.

Rock sau pop? Manelele au dreptul la existenţă?

– Mi-am luat raţia de rock la vremea cuvenită, între 1965-’75. Oricine are drept la existenţă, pe riscul lui. Manelele şi-au atins vârful în epoca lui Anton Pann. Cele de astăzi sunt un revival trist şi vulgar.

– Ce hobby-uri are Harry Tavitian? Ce vă place să faceţi în timpul liber?

– Să stau în pijamale şi papuci. Până acum câţiva ani jucam table masiv. Dar bătrânii armeni din Constanţa au cam murit şi nu prea mai am adversari.

Cronici dupa concertul cu Johnny Raducanu, de la Valenii de Munte

Septembrie 13, 2009

Cu Johnny Raducanu, la Valenii de Munte

Foto George Dumitriu

Autorii articolelor sunt profesorii Valentin Emil Musat – care este si un poet foarte inspirat si Nicolae Vasilescu.

Armeanul

Există o remarcabilă observaţie în Craii lui Mateiu I. Caragiale: Român nu părea să fie, prea vorbea frumos româneşte. Dincolo de explicaţiile docte ale lui Sorin Antohi, un ghid agreabil şi necesar pentru a fixa locul lui Johnny Răducanu şi al lui Harry Tavitian în contextul jazzului contemporan, se impune adevărul că notele personale componistice şi interpretative sunt indisolubil legate de ceea ce se numeşte specificul naţional. Ba mai mult, în cazul lui Harry Tavitian, cu ostentaţie, elementele etnice din sfera folclorului ori a religiosului cantabil sunt împinse până la originar, în spaţiul acelui illo tempore, unde se anulează diferenţele specifice şi unde genul comun se identifică, paradoxal, cu acestea. Pentru că muzica lui Tavitian este una a sacrului, cu asonanţe profane, o muzică mitică ce se camuflează în formulele consacrate ale jazzului. Am sentimentul că este mai mult decât expresia unei opţiuni pentru etno, a unei opţiuni pentru ceea ce transcede naţionalul. Nu cred că se potriveşte nici termenul de sinteză ori palimpsest de motive, complexitatea structurală determinându-mă, printr-un calambur, să definesc stilul lui Tavitian o expresie muzicală a creştinismului cosmic în sensul lui Mircea Eliade, un jazz cosmic, nu stelar, o muzică a tragediei simple şi adânci a omului, a bucuriei curate şi a aspiraţiei înalte spre paradisiac. Sonurile hierofantice din suitele lui Tavitian fac din pian simbolul unei orchestre simfonice amintindu-ne că într-o ghindă este ascunsă pădurea cu farmecul ei misterios. Şi cât de româneşte sună totul, cu iz de vechime nealterată, în rama modernităţii consacrate. Postmodernism vor spune unii, de parcă simpla clasificare ar aduce ceva în plus trăirii meditative a muzicii sale. Sub zodia somnului sfânt, Maica Domului ne-a grăit prin muzica lui Tavitian într-o seară de august la Vălenii de Munte, al cărui cetăţean de onoare este. Printr-un regal de jazz am intrat în regatul unei muzicii divine şi am fost mai aproape de adevărul condiţiei noastre umane. Căci înainte de toate, acest incomparabil singer of tales, se ridică mai presus de şcoli şi curente fiind epopeic. Venerabilul său maestru, Johnny Răducanu, cu jovialitatea şi iubirea lui paternală, l-a numit Armeanu. O reducţie care înalţă la rang de simbol spiritual dincolo de graniţe o realitate comună dintr-un fond cultural ancestral. De aceea Harry Tavitian este, vorba lui Tudor Arghezi, şi foarte român. La Universitatea Populară „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, Johnny Răducanu şi Pedro Negrescu, susţinându-l pe Tavitian , au oferit publicului nu o lecţie de jazz, ci o lecţie despre condiţia umană. Limbajul muzicii acesteia a deschis porţile cerurilor şi a coborât în suflete lumina curată a raiului. Armeanul ne-a adus din veacuri glasul modern al lui Dumnezeu. Român nu părea să fie, prea cânta frumos româneşte!

Valentin Emil Muşat – Vălenii de Munte, 16 august 2009


Sunetul muzicii la Vălenii de Munte

Motto: „În verdele Văleni, pe prispa albă” (Nicolae Iorga)

Noua ediţie a Universităţii „Nicolae Iorga”, după 101 ani de la întemeiere, a readus locuitorilor oraşului Vălenii de Munte bucuria reîntâlnirii cu muzica de jazz. Cursanţii şi localnicii au putut urmări, în seara zilei de 16 august 2009, un adevărat regal pianistic dăruit nouă, cu un devotament artistic exemplar, de harul a doi interpreţi de excepţie ai jazzului – Johnny Răducanu şi Harry Tavitian. Li s-a alăturat, pentru duelul pianistic din final, un interpret din generaţia tânără, prezenţă sensibilă, contrabasistul Pedro Negrescu.

Conceput ca o nouă lecţie de jazz, în continuarea fericită a celor anterioare, găzduite tot de Casa de Cultură a oraşului, prin strădania meritorie şi lăudabilă a doamnei Iulia Mărgăritescu, director al Casei, concertul a înălţat spiritual spectatorii şi – prin chiar aceasta – i-a apropiat de universul mirific al claviaturii. Eficienţa acestui demers a fost sporită prin comentariul foarte aplicat al criticului Sorin Antohi, eseist de aleasă cultură, stăpânind o vastă informaţie jazzistică şi darul rar al tonului paideic. Legat printr-o veche prietenie de Răducanu şi Tavitian, Antohi a reuşit să transmită celor prezenţi bucuria receptării muzicii, interesul pentru bucuria sunetului armonios.

Prima secţiune a concertului a aparţinut lui Tavitian, care a dat viaţă lumii lui Anton Pann, cel care, cu energia sa artistică, a adunat şi a transcris comori ale folclorului oriental şi balcanic. Freamătul mereu proaspăt al sensibilităţii tavitiene a transmis clapelor semnificaţii tulburătoare. Sala a putut „vedea” sinteza superioară dintre ritmurile tip „Harlem” şi incantaţiile sonore ale Orientului. Partiturile au ilustrat deopotrivă muzica de registru religios şi pe cea laică.

În scenă a apărut Johnny Răducanu, cel „isteţ ca un proverb”, prezenţă strălucită a jazzului românesc. În stilul său hâtru, el a acompaniat fiece piesă muzicală cu acide ironii la adresa relelor lumii. Apoi Muzica a coborât în sala emoţionată, s-a întrupat, prin harul interpretului, într-o prezenţă binefăcătoare, îndemnându-ne spre libertate şi iubire. Claviatura a lucrat benefic în sens formativ, educativ. Acorduri de jazz clasic, de la ragtime la blues şi spirituals s-au conjugat fericit în recitalul lui Johnny Răducanu.

Pentru ultima secţiune a minunatei lecţii de jazz din Amfiteatrul Muzical de la Vălenii de Munte, celor doi virtuoşi ai claviaturii jazzistice li s-a alăturat Pedro Negrescu; el a susţinut exemplar „jocul” la patru mâini propus de marii pianişti Răducanu şi Tavitian, a contribuit fericit la armonizarea a două stiluri jazzistice. Răducanu a urmat registrul clasic de sugestie spirituals-Harlem, Tavitian linia unui jazz de avangardă. Sentimentul spectatorilor se împletea cu uimirea crescândă în faţa „improvizaţiilor” ce exprimau participare tumultuoasă, pasională. Pianiştii au atins transcendenţa. Iar Pedro Negrescu primea acest flux de trăire ardentă, făcându-l să înflorească în gravităţi luminoase, mângâietoare.

A fost o îmbinare fecundă, rodnică între un tumult galvanic şi un vibrato de străluciri opaline.

Deasupra scenei plutea un fior cromatic din „Rapsodia Albastră” de Gershwin.

Sala a ascultat cucernică, smerită, aşa cum ascultau studenţii, altădată, vocea tumultuoasă a profesorului Nicolae Iorga. Aceeaşi dăruire minunată, aceleaşi autentice valori peste timp!

Cei trei muzicieni au fost răsplătiţi cu aplauze sincere şi rămân mereu în orizontul Recunoştinţei vălenarilor, atât de mândri de Amfiteatrul lor Muzical.

Nicolae Vasilescu – Vălenii de Munte, 20 august 2009

A venit toamna

Septembrie 11, 2009

Cu pisica Bedros, fosta pisica de Club de jazz, acum pisica de apartament

Foto Marian Nica

In fotografie sunt cu pisica Bedros – fosta pisica de Club de jazz, acum pisica de apartament; in aceasta vara a fost matza calatoare, in vilegiatura la Valenii de Munte si protagonista articolului de mai jos, din Formula AS.

Ne-am intors si noi, dupa aproape doua luni, la Constanta… Cum am mai spus, eu n-am vacanta sau sunt intr-o continua vacanta, de mai mult de 20 de ani (sunt „liber” de serviciu, din 1987)…

Iulian Ignat de la „Formula AS” m-a sunat acum vreo luna si m-a intrebat ce fac sau mi-as dori sa fac in vacanta. Raspunsul meu il gasiti in articolul de mai jos.

Vacanta pe portativ. Unde fug de acasa muzicienii?

HARRY TAVITIAN: Aer de munte si concerte de jazz

„Visul meu este sa vad Armenia veche, aflata acum pe teritoriul Turciei, cu manastirie si templele sale de prin secolele 4-5. La cei 57 de ani ai mei, am ajuns doar de doua ori in Armenia, si nu am reusit sa stau indeajuns. Muntele Athos este iarasi un loc in care mi-as dori sa merg. Cred ca bisericile si manastirile capteaza cel mai bine spiritul unui loc, de aceea sunt tintele mele intr-o calatorie. Nu sunt deloc adeptul turismului, asa cum este el conceput in zilele de astazi, cu oameni ce vor sa ajunga in locuri cat mai indepartate, pentru a mai bifa inca o destinatie exotica, turismul facut pe fuga, la fel ca goana nebuna in care se face astazi totul. Eu sunt pentru calatoriile in grupuri cat mai mici, in care sa ai timp sa te bucuri sufleteste de un loc, sa te plimbi linistit, sa-i poti cunoaste oamenii si sa-i descoperi spiritul.
Sunt nascut la mare, traiesc aici, la Constanta, asa ca in vacante nu ma mai apropii de ea. Merg cu sotia la Techirghiol, pe o plaja neamenajata, pe malul lacului, inotam si ne relaxam. Avem si o casuta de vacanta la Valenii de Munte, unde mergem tot mai des, printre concertele mele, si unde incercam sa stam cat mai mult. Casa este construita pe la 1870, noi o avem de zece ani, am renovat-o, dupa ce am consultat specialisti in arhitectura locului. Pe langa aerul de munte, ce ne-a mai atras sunt relatiile dintre oameni. Venim din aglomerari urbane, unde poluarea materiala si morala creste la cote alarmante, asa ca am apreciat tipul asta vechi, stiut mai mult din carti, de intelegere intre oameni. Dar in zece ani, lucrurile s-au mai schimbat si aici, vin tot mai multi bucuresteni. Insa unde sa mai mergem, in varful muntelui? Nu dramatizam, caci ne simtim foarte bine la Valeni. Am adus-o si pe Bedros, pisica noastra cu nume de baiat (noi credeam ca e motanel), care, dupa ce a fost foarte indignata de drumul lung de care a avut parte, este fericita aici. E o pisica de apartament, care s-a acomodat imediat, ii place la nebunie sa se tarasca prin iarba, sa miroasa florile, sa adulmece aerul. Cam asa fericiti suntem si noi cand ajungem vara aici. Un alt motiv pentru care ma simt legat de Valenii de Munte este faptul ca acesta a intrat pe harta jazzistica a tarii. De trei ani, sustin concerte aici, la Universitatea de vara „Nicolae Iorga”, si am bucuria sa cant in sali arhipline. O alta surpriza placuta este faptul ca apoi apar in presa locala (Ploiesti etc.) cronici ale concertelor, atat de obisnuite in anii’80, dar care in rest au cam disparut. Le mai gasesti pe blogurile de pe internet si in… „Formula AS”. Peste o saptamana, voi concerta la Dumbraveni, in fata catedralei armenesti, cu ocazia evenimentelor de Sfanta Maria, iar dupa doua zile, pe 16 august, il voi avea invitat pe Johnny Raducanu la Valenii de Munte, intr-un concert prezentat de un alt prieten, Sorin Antohi”.

http://www.formula-as.ro/2009/881/eveniment-17/vacanta-pe-portativ-114

Au fost concertele, a fost si vara, a fost si prima vara cand am stat atat de mult timp departe de Constanta. La Techirghiol n-am mai ajuns. Amintirile frumoase insa au ramas: ne-am bucurat de tihna, la Valenii de Munte; ne-am bucurat sa fim cu prietenii si la concerte si in rest.  Dar despre concertele din vara asta o sa mai povestesc in zilele urmatoare.

Interviu la Radio Romania Actualitati

Septembrie 2, 2009

Maine noapte (joi 3 septembrie 09 spre vineri 4 septembrie) voi fi invitat in direct la emisiunea „Jazz & Blues a la carte”  la Radio Romania Actualitati, intre ora 0.10 si ora 1.00.

Realizatorii emisiunii sunt Viorel Grecu si Liviu Zamora.

Emisiunea se poate asculta live si pe internet:

http://www.romania-actualitati.ro/