Foto Horia Tudor, Garana 2008
Video de la Garana: http://www.youtube.com/results?search_type=&search_query=harry+tavitian+Orien…
Alte foto la: http://www.timisoreni.ro/en/images/Garana_Jazz_2008/3.htm
Cele mai multe comentarii au fost la Festivalul de la Garana. Am mai postat pe blog in 2008 ecourile pe care le gasisem pana la acea data pe 23 iulie (Jazz? la Garana) si pe 9 august (Radio Erevan la Garana). Intregesc «dosarul Garana» cu cele de mai jos.
Ii dau dreptate lui Radu Nichitescu, in privinta subiectivitatii celor cu cunostinte in domeniul muzicii (adica a „specialistilor”). O fi doar o intamplare ca toate comentariile negative iscate de trecerea «Orient Express-ului» prin Garana, au fost de la asemenea persoane? (adica de la colegi muzicanti?). Inca de la inceputul carierei mele, chestia asta mi s-a intamplat frecvent. Ceea ce m-a dus la concluzia ca „nespecialistii”, adica „necunoscatorii” de muzica au avut totdeauna o perspectiva mai ampla si mult mai profunda asupra muzicii ca arta. Dictatura cliseelor ne fura libertatea si bucuria sufletului; pierdem chiar esenta lucrurilor. Despre amestec si confuzie e vorba si in transformarea artei in marfa, in modul de a face publicitate evenimentelor.
Margaritas ante porcos (Radu Nichitescu; http://www.revista-tomis.ro/ septembrie 2008)
Ca să asculţi muzică, îţi trebuie două urechi şi o inimă. Ce se-aude doar cu urechile, e zgomot. Festivalul de la Gărână se ţine de 12 ani în Poiana Lupului, într-o zonă superbă, elevată şi, până de curând, elitistă. Anul acesta (18-20 iulie 2008), festivalul a masat mai multe persoane ca oricând. Jumătate din ele au venit doar ca să vadă ce învârte cealaltă jumătate, care de fapt venise ca să-i vadă şi să-i asculte numai şi numai pe The Lithuanian Jazz Trio, Miroslav Mitous & The Mediterranean Meeting, Lars Danielsson & Leszek Mozder, Jaroslaw Smietana Quartet, Djabe feat. Steve Hackett, Victor Wooten Group, Nightlosers, Dominique Dipiazza & Horea Crisovan Project, Charles Lloyd Duo cu Jason Moran, Harry Tavitian şi Orient Express şi Yellowjackets feat. Mike Stern. Nu oricând ai şansa să-l asculţi pe Miroslav Vitous sau pe Charles Lloyd în aerul cristalizat a peste o mie de metri altitudine, sub un cer pe care ard mii de stele, în ploaia rece. Contrar aşteptărilor, nici măcar la Gărâna Jazz Festival. Faptul că recitalurile celor doi nu s-au dat noaptea poate nu ar fi fost o aşa de mare problemă, dar şansa deosebită de a ne bucura de un astfel de moment magic a fost complet anulată de zece mii de spectatori care habar n-au avut ce ascultă, a fost nemilos batjocorită de mii de tineri îmbătaţi cu vodcă ieftină, a fost călcată în picioare de înghesuiala sufocantă a masei joase, a fost îngreţoşată de zeci de fripturi şi mici scurgându-şi zemurile pe grătare încinse. Publicul care ceda fascinaţiei grosiere faţă de berbeci spintecaţi şi fripţi, lăsând în uitare dezlănţuirea magică a câte unei trompete de pe scenă, a fost o imagine constantă şi inexplicabilă a festivalului. Sentimentul că te afli într-o bucătărie industrială sau într-o curte de abator, cu un tranzistor aruncat pe jos şi comutat pe un post de jazz, încercând zadarnic să acopere sunetele carnavalului grotesc, nu dispărea decât la multă vreme după căderea nopţii, când bucătăresele istovite se trânteau pe scaune şi ajutoarele încetau să mai toarne cărbuni peste jarul încins sau să mai învârtă rotisoarele. Dar ar fi o nedreptate şi o neînţelegere să declarăm această stare ca fiind nefirească. Ea a fost şi este firească, căci este un semn al timpurilor. Este descompunerea umană. Anul acesta la Gărână a existat un număr care nu avea ce să caute în festival: Victor Wooten Group. Recitalul care a activat cel mai entuziasmat răspuns al publicului şi a declanşat cele mai pozitive reacţii în presă a pus o pată neagră pe eveniment şi a dezvăluit convenţionalitatea şi limitarea publicului, căci pentru a rezona la muzica lor, o sensibilitate de om al peşterii (urbane/moderne) era mai mult decât suficientă. Exemplar pentru valoarea publicului sau a jurnaliştilor care au intrat, mai mult ca oricând, în contact cu acest festival, este un articol din presa centrală. În el găsim că: „…americanii de la Victor Wooten Group au adus jazzul înapoi la origini, cântându-l ca la «mama lui», nelipsind din programul lor nici hiturile gen „Summer Time“, pe care publicul le ştia pe de rost.“ Cel mai probabil autoarea nu s-a aflat la concert. Căci dacă s-ar fi aflat, ar fi ştiut că Victor Wooten nu a adus niciun jazz la nicio origine, fiindcă Victor Wooten Group are în componenţă două chitare bass, o chitară electrică, un keyboards, o baterie şi o voce. În afara faptului că vocea suna a cel mai ieftin pop negru american, trupa nu avea cum să ducă jazz-ul la rădăcini fiindcă este o trupă de fusion, nu de jazz. Fusion-ul este un fel de zgomot care ne aminteşte de momentele când mâncarea nu ne-a picat bine şi trebuie să o dăm, pe o cale sau pe alta, afară. Chiar dacă i se spune uneori jazz-fusion, este doar o capcană. Iar la rădăcinile jazz-ului nu se află astfel de instrumente, ci un pian, o baterie, un contrabas şi eventual, un instrument de suflat. Singura legătură pe care Victor Wooten ar putea-o avea cu mama jazz-ului este culoarea pielii. Citatul este fără îndoială reprezentativ pentru genul de public – majoritar la Gărâna – ce a avut impresia că ascultă jazz, când de fapt asculta altceva. Căci ceea ce s-ar putea numi prin ignoranţă, în jazz, „hit“, este de fapt „standard“. Adică o melodie compusă de cineva anume – în cazul „Summertime“ de Gershwin – reluată şi prelucrată de o serie ulterioară de artişti. Şi având în vedere că este vorba despre jazz, este impropriu a considera că „publicul ştie pe de rost“ un standard, căci forma acestuia este relativizată de fiecare artist ce o reia, prin improvizaţie. Ceea ce, poate, publicul ştia erau versurile şi eventual tema – schiţa eternă şi fixă (standardul) în jurul căreia improvizaţia se desfăşoară. Cei mai populari după acest nefericit haos muzical care a înglobat R&B, funk, rock şi show – într-un cuvânt, circ – numit Victor Wooten Group au fost Leszek Mozdzer şi Lars Danielsson, care au concertat în formulă de duo. Aventurile de acest gen ies bine foarte rar, căci este nevoie de o forţă creativă deosebită pentru a face ca energia unui duo să fie suficien
tă unui recital reuşit. Lor le-a lipsit cu desăvârşire această energie (sau poate imaginaţie), şi, deşi complet fazi, au fost aplaudaţi ca nişte inovatori şi creatori de calitate. În fapt, nu au putut produce ceva mai bun de mâna a doua. Dar linia melodică simplistă, rezonând în clasele banalităţii, a stârnit pasiuni puternice şi encore-uri nejustificate. Nici Yellowjackets & Mike Stern nu au produs nimic memorabil, cum de altfel un grup de fusion nu ar putea să o facă niciodată. Mike Stern s-a mai aflat la Gărâna acum 3 ani, aclamat ca unul dintre cei mai buni chitarişti ai lumii – de fapt, nimic mai mult decât cel mai bun chitarist jazz al anului 1993, conform „Guitar Player“. Pentru cunoscători, faima lui se trage doar din faptul că a contribuit la cele mai proaste albume ale lui Miles Davis (acesta fiind un motiv suficient de bun pentru a nu asculta Miles Davis niciodată). Un alt recital slab a fost şi cel al ungurilor de la Djabe, ajunşi periculos de aproape de smooth jazz sau de muzak, graţie talentelor infatuatului Steve Hackett, un chitarist al cărui singur merit – reluat până la exces şi îndeajuns pentru a atrage veneraţia nelimitată a celorlalţi – a fost participarea sa în Genesis între 1970 şi 1977. Un instrumentist care sare de la rock la muzică clasică, de la pop la jazz, nu are foarte multe de spus. Dominique Dipiazza & Horea Crisovan Project a fost poate cea mai banală reprezentaţie a întreg festivalului. O chitară indecisă şi lipsită de imaginaţia ca cea a lui Crisovan nu ar putea avea nici o altă şansă decât să devină definitiv uitată imediat cum iese de pe scenă. Jaroslaw Smietana Quartet, veniţi din Polonia şi SUA pentru a deschide a doua seară de concerte, au avut un recital cuminte, decent şi clasic. Deşi nimic spectaculos sau experimental, sunetul lor a fost cel al unui jazz bine stăpânit, aducând aminte de zilele bune ale acestuia. Şi Lithuanian Jazz Trio – format din trei instrumentişti „solizi“ – au dat un concert bun, lipsit de aventuri pe care nu le-ar fi putut susţine. Miroslav Vitous, Charles Lloyd, Nightlosers şi Orient Express au avut, fără niciun dubiu, cele mai bune reprezentaţii. Grupurile primilor doi nu şi-au dezis apartenenţa la ECM. Muzica lor a sunat întocmai ca pe discuri: limpede, rafinată, extrem sensibilă, aducând după sine bucuria de a aştepta şi apoi de a înghiţii tăcut fiecare notă. Din păcate, printr-o organizare ciudată, atât recitalul lui Miroslav Vitous cât şi al lui Charles Lloyd au deschis prima şi ultima seară. Firesc ar fi fost să le încheie, căci întotdeauna temperatura muzicală este mai bună la sfârşit. Altfel, ele au fost pe jumătate distruse de insensibilitatea publicului ignorant, frenetizat de paharele cu bere ieftină şi cârnaţii cu muştar. Mulţi au comentat includerea celor de la Nightlosers în program, pe motivul că nu ar cânta jazz, ci blues. Este adevărat, dar şi festivaluri mari de jazz din afară includ numere, chiar şi zile, dedicate blues-ului. În orice caz, Nightlosers au dat clasă altor participanţi la festival, prin extraordinara lor destindere şi umorul cu care îşi cântă albastrul. Sunt cea mai fericită formulă de bulz muzical, adică de muzică populară amestecată cu ceva sau de blues cu altceva.
Aproape ultimii, Orient Express au depăşit cu mult barierele jazz-ului. I-au depăşit chiar şi originea despre care vorbea domnişoara din ziar, căci au uitat ce înseamnă început şi sfârşit şi au ajuns direct în inima muzicii. Nu doar prin instrumente, ci şi prin esenţa lor mistică, prin incantaţia şi ascensiunea în care muzica lor evoluează (trebuie să fii fără suflet ca să nu înţelegi din concertul lor altceva decât o „muzică de bâlci“). Orient Express reuşesc să creeze ceva minunat şi foarte rar: un crescendo tensionat, un arc interior care se întinde din ce în ce mai mult, scoţând din tine transpiraţie şi rele, pentru ca în final să plesnească, lăsând loc unei explozii mirifice şi unei libertăţi extatice. Din acest motiv, nu trebuie să pierdem niciun strop din Harry Tavitian. El este energia viului, muzica lui este izvor de viaţă. Trăită total, în fluidul fiecărei celule.
Înţelegem aici că jazz-ul bun ţine de sinceritate ultimă. Ca să îl asculţi nu îţi trebuie cunoştinţe. Nu îţi este necesară o cultură a jazz-ului, deşi este poate foarte recomandabilă. Dar ca această expresie extrem de fină, acest sentiment exagerat de pretenţios, să poată intra în tine şi să îşi facă treaba, îţi trebuie simţ. Sau ca să fim mai aproape, este necesar să fii acordat pe o anumită vibraţie. Abia atunci notele îţi substituie sângele şi te ajută să te dizolvi, depăşindu-te. Doar astfel înţelegi puritatea şi inocenţa absolută a muzicii, în care renunţarea la povara păcătoasă a sinelui este anulată. Este atât de simplu. Dar la fel de rar.
Gărâna nu reuşeşte să fie un festival perfect fiindcă îşi deschide jazz-umbrela sub care se furişează impertinent mai multe genuri şi stiluri. S-ar putea axa doar pe be-bop. Sau pe free-jazz. Sau, cel mai frumos, pe ECM şi Enja. (Pe fusion nu, căci fusion-ul nu păstrează distanţa.) Ştim însă că va rămâne aşa. Problema e că echilibrul dintre muzica bună şi muzica proastă + manifestările de masă s-a dat peste cap, şi peste muzica bună au dat o groază de oameni (?) care nu au venit să înveţe, ci să asculte ce ştiu. Şi astfel s-a dat adevărata justificare a faptului că festivalul se ţine într-un ţarc.
De pe bloguri:
Nebunia – in sensul bun al cuvantului – avea sa se dezalntuie o data cu intrarea lui Harry Tavitian si a band-ului Orient Express. Un adevarat spectacol – cu instrumentistii imbracati in straie de acum doua secole si cu Harry pe post de mare preot ce a dat binecuvantarea acestei liturghii ramano-armeano-sarbo-bulgaro-grecesti ce a durat mai bine de doua ore. Nu toata lumea a gustat insa „balcaniada”. Spre final spiritele s-au incins, vedeta Mike Stern nu a mai rezistat recitalului cu iz folcloric, membri staff-ului au fost pusi intr-o situatie jenanta, o parte din public nu mai avea rabdare, iar organizatorul principal al evenimentului, Marius Giura s-a vazut nevoit sa urce pe scena. Intr-un final, Yellow Jackets au avut onoarea de a inchide festivalul, insa punctul culminant fusese deja atins de Orient Express. http://www.4elemente.ro/cronici-evenimente/garana-international-jazz-festival…
Programul fiecărei seri a fost excelent, dar merită remarcat show-ul celor de la Victor Wooten Group, Nightlosers şi, nu în ultimul rând, Harry Tavitian şi Orient Expres. În ceea ce îi priveşte pe ultimii, este destul de greu să mă decid în legătură cu ceea ce s-a întâmplat: ei mai voiau să cânte, Yellow Jackets voia să intre, organizatorii îi făceau semne disperate lui Harry Tavitian să iasă, o parte a publicului îl voia în continuare, cealaltă parte voia Yellow Jackets… Şi aşa s-a produs un moment stânjenitor. Americanii sunt sigur că nu concepeau să nu intre la ora stabilită, balcanicii noştri cântau încă atunci când Yellow îşi instalau bateria… publicul fluiera şi huiduia, fiecare pentru favorit… şi ne-am dat cu stângul în dreptul.Normal era ca Harry Tavitian şi Orient Expres să fie programaţi ultimii, având în vedere toate elementele programului lor: vestimentaţie, muzică, mesaj, impact
vizual. Nu s-a întâmplat aşa, iar rezultatul a fost o gafă de-a noastră.Totuşi, situaţia asta nu a umbrit Festivalul, care a demonstrat că există lucruri frumoase şi în România şi că, pare-se, suntem pe calea cea bună, dar lungă.http://pecararicusoare.blogspot.com/2008/07/grna-jazz-2008.html
Pe forum chitaristi:
A fost extraordinar! Mai venim. Totusi, inca nu inteleg ce cautau aia de la Orient Express acolo.. Mi s-a parut o incercare de free jazz, da’ cam nereusita. Mi-a facut creierii varza.
A fost etno-jazz balcanic si intentia de a trece in revista toate influentele muzicale din acest spatiu – din pacate show-ul a fost prost dozat, cu prea multe repetitii si mult, mult prea lung. Creierii mei erau in aceeasi stare, mai ales ca nici nu agreez genul… Am toata stima si respectul pentru muzicienii valorosi care participa la acest proiect, pacat ca n-au stiut sa-si organizeze timpul de scena si au fost aproape fortati s-o paraseasca fara a-si termina programul…http://forums.rgc.ro/index.php?showtopic=25195&st=0&p=254249&#entry254249
Alte comentarii:
VLAD-Ovidiu: Concertul lui Tavitian de la GARINA 2008? Un REGAL fara de EGAL! Aplauzele interminabile de la sfirsitul concertului arata cat de apreciat a fost TAVITIAN & CO. In rest, un GENIU fara DETRACTORI (mai mult tractoristi) nu este decit un OM obisnuit! January 4th 2009 http://books.dreambook.com/bogdan/tavitian.html
Csicsi: Eu am ramas cu nostalgia verii si festivalului de la Garana.. si nerabdarea de a asculta Orient Express si la Timisoara…(Comentariu pe blog la « Jazz? la Garana » January 5, 2009 http://blog.360.yahoo.com/blog-gzGG0oIzdLQD79EA6qmCHeKGyEA-?cq=1&p=415 – comments)
Harry Tavitian's Blog 