Archive for Ianuarie 2009

Retrospectiva Tavitian 2008 – Festivaluri: Transilvania Jazz, Cluj

Ianuarie 31, 2009

Foto Liviu Scripcaru

Transilvania Jazz Festival de la Cluj a fost bine structurat, in privina programului. A fost jazz si public de jazz.Cu toate ca am mai postat pe blog linkuri la doua inregistrari din festival, cred ca merita sa o fac din nou:

http://www.tv-net.ro/Video-Harry-Tavitian-si-Anatoly-Vapirov-Transilvania-Jaz…(fragment din concert)

http://www.tv-net.ro/Video-Master-Class-cu-Harry-Tavitian-TJF+797

(fragment de la wokshopul la care am participat impreuna cu Anatoly)

Imagine si montaj: Dragomir Sangiorzan; productie TV-net

„Invitaţi ai celei de a doua seri a Transilvania Jazz Festival au fost pianistul Harry Tavitian din România şi saxofonistul bulgar Anatoly Vapirov – un duo inedit. Seara „Colours Jazz” li s-a potrivit şi lor de minune, căci atât Harry, cât şi Anatoly „creează” culori timbrale uimitoare. Adepţi ai stilului personal, influenţat vizibil de folclorul zonei balcanice din care provin, cei doi artişti comunică extraordinar pe scenă, din aceasta rezultând o muzică spontană, vie, plină de farmec şi neprevăzut”.(emisiune la Radio Romania International realizata de Olivia Cristina Sima, 29.11.2008)

Am gasit si de data asta un comentariu al unui coleg muzicant. Nu face nici el exceptie de la regula de care vorbeam in episodul anterior:

„En deuxième partie vient sur scène harry tavitian un pianiste barbu et Anatoly Vapirov un saxophoniste barbu, respectivement roumain et bulgare. De l’improvisation (barbu ?), du Free jazz… alternance de silence, de mélodie plus ou moins harmonieuse, de rythmique hasardeuse, d’arrêts de redémarrage au milieu de nul part, beaucoup de concentration dans les yeux des deux compagnons de longue date. Autour de moi je trouve quelques réels amateurs en extase, pour ma part, je n’accroche pas du tout. A part quelques rares passages bien construit, le grande partie du set me laisse bailleur.

Pour les connaisseurs, ça me rappelle le duo improvisé que je faisais avec Damien du groupe Mastaya. (Mais alors vraiment pour les connaisseurs !)

http://www.julc.fr/?p=20

Retrospectiva Tavitian 2008 – Festivaluri: Garana

Ianuarie 28, 2009

Foto Horia Tudor, Garana 2008

Video de la Garana: http://www.youtube.com/results?search_type=&search_query=harry+tavitian+Orien…

Alte foto la: http://www.timisoreni.ro/en/images/Garana_Jazz_2008/3.htm

Cele mai multe comentarii au fost la Festivalul de la Garana. Am mai postat pe blog in 2008 ecourile pe care le gasisem pana la acea data pe 23 iulie (Jazz? la Garana) si pe 9 august (Radio Erevan la Garana). Intregesc «dosarul Garana» cu cele de mai jos.

Ii dau dreptate lui Radu Nichitescu, in privinta subiectivitatii celor cu cunostinte in domeniul muzicii (adica a „specialistilor”). O fi doar o intamplare ca toate comentariile negative iscate de trecerea «Orient Express-ului» prin Garana, au fost de la asemenea persoane? (adica de la colegi muzicanti?). Inca de la inceputul carierei mele, chestia asta mi s-a intamplat frecvent. Ceea ce m-a dus la concluzia ca „nespecialistii”, adica „necunoscatorii” de muzica au avut totdeauna o perspectiva mai ampla si mult mai profunda asupra muzicii ca arta. Dictatura cliseelor ne fura libertatea si bucuria sufletului; pierdem chiar esenta lucrurilor. Despre amestec si confuzie e vorba si in transformarea artei in marfa, in modul de a face publicitate evenimentelor.

Margaritas ante porcos (Radu Nichitescu; http://www.revista-tomis.ro/ septembrie 2008)

Ca să asculţi muzică, îţi trebuie două urechi şi o inimă. Ce se-aude doar cu urechile, e zgomot. Festivalul de la Gărână se ţine de 12 ani în Poiana Lupului, într-o zonă superbă, elevată şi, până de curând, elitistă. Anul acesta (18-20 iulie 2008), festivalul a masat mai multe persoane ca oricând. Jumătate din ele au venit doar ca să vadă ce învârte cealaltă jumătate, care de fapt venise ca să-i vadă şi să-i asculte numai şi numai pe The Lithuanian Jazz Trio, Miroslav Mitous & The Mediterranean Meeting, Lars Danielsson & Leszek Mozder, Jaroslaw Smietana Quartet, Djabe feat. Steve Hackett, Victor Wooten Group, Nightlosers, Dominique Dipiazza & Horea Crisovan Project, Charles Lloyd Duo cu Jason Moran, Harry Tavitian şi Orient Express şi Yellowjackets feat. Mike Stern. Nu oricând ai şansa să-l asculţi pe Miroslav Vitous sau pe Charles Lloyd în aerul cristalizat a peste o mie de metri altitudine, sub un cer pe care ard mii de stele, în ploaia rece. Contrar aşteptărilor, nici măcar la Gărâna Jazz Festival. Faptul că recitalurile celor doi nu s-au dat noaptea poate nu ar fi fost o aşa de mare problemă, dar şansa deosebită de a ne bucura de un astfel de moment magic a fost complet anulată de zece mii de spectatori care habar n-au avut ce ascultă, a fost nemilos batjocorită de mii de tineri îmbătaţi cu vodcă ieftină, a fost călcată în picioare de înghesuiala sufocantă a masei joase, a fost îngreţoşată de zeci de fripturi şi mici scurgându-şi zemurile pe grătare încinse. Publicul care ceda fascinaţiei grosiere faţă de berbeci spintecaţi şi fripţi, lăsând în uitare dezlănţuirea magică a câte unei trompete de pe scenă, a fost o imagine constantă şi inexplicabilă a festivalului. Sentimentul că te afli într-o bucătărie industrială sau într-o curte de abator, cu un tranzistor aruncat pe jos şi comutat pe un post de jazz, încercând zadarnic să acopere sunetele carnavalului grotesc, nu dispărea decât la multă vreme după căderea nopţii, când bucătăresele istovite se trânteau pe scaune şi ajutoarele încetau să mai toarne cărbuni peste jarul încins sau să mai învârtă rotisoarele. Dar ar fi o nedreptate şi o neînţelegere să declarăm această stare ca fiind nefirească. Ea a fost şi este firească, căci este un semn al timpurilor. Este descompunerea umană. Anul acesta la Gărână a existat un număr care nu avea ce să caute în festival: Victor Wooten Group. Recitalul care a activat cel mai entuziasmat răspuns al publicului şi a declanşat cele mai pozitive reacţii în presă a pus o pată neagră pe eveniment şi a dezvăluit convenţionalitatea şi limitarea publicului, căci pentru a rezona la muzica lor, o sensibilitate de om al peşterii (urbane/moderne) era mai mult decât suficientă. Exemplar pentru valoarea publicului sau a jurnaliştilor care au intrat, mai mult ca oricând, în contact cu acest festival, este un articol din presa centrală. În el găsim că: „…americanii de la Victor Wooten Group au adus jazzul înapoi la origini, cântându-l ca la «mama lui», nelipsind din programul lor nici hiturile gen „Summer Time“, pe care publicul le ştia pe de rost.“ Cel mai probabil autoarea nu s-a aflat la concert. Căci dacă s-ar fi aflat, ar fi ştiut că Victor Wooten nu a adus niciun jazz la nicio origine, fiindcă Victor Wooten Group are în componenţă două chitare bass, o chitară electrică, un keyboards, o baterie şi o voce. În afara faptului că vocea suna a cel mai ieftin pop negru american, trupa nu avea cum să ducă jazz-ul la rădăcini fiindcă este o trupă de fusion, nu de jazz. Fusion-ul este un fel de zgomot care ne aminteşte de momentele când mâncarea nu ne-a picat bine şi trebuie să o dăm, pe o cale sau pe alta, afară. Chiar dacă i se spune uneori jazz-fusion, este doar o capcană. Iar la rădăcinile jazz-ului nu se află astfel de instrumente, ci un pian, o baterie, un contrabas şi eventual, un instrument de suflat. Singura legătură pe care Victor Wooten ar putea-o avea cu mama jazz-ului este culoarea pielii. Citatul este fără îndoială reprezentativ pentru genul de public – majoritar la Gărâna – ce a avut impresia că ascultă jazz, când de fapt asculta altceva. Căci ceea ce s-ar putea numi prin ignoranţă, în jazz, „hit“, este de fapt „standard“. Adică o melodie compusă de cineva anume – în cazul „Summertime“ de Gershwin – reluată şi prelucrată de o serie ulterioară de artişti. Şi având în vedere că este vorba despre jazz, este impropriu a considera că „publicul ştie pe de rost“ un standard, căci forma acestuia este relativizată de fiecare artist ce o reia, prin improvizaţie. Ceea ce, poate, publicul ştia erau versurile şi eventual tema – schiţa eternă şi fixă (standardul) în jurul căreia improvizaţia se desfăşoară. Cei mai populari după acest nefericit haos muzical care a înglobat R&B, funk, rock şi show – într-un cuvânt, circ – numit Victor Wooten Group au fost Leszek Mozdzer şi Lars Danielsson, care au concertat în formulă de duo. Aventurile de acest gen ies bine foarte rar, căci este nevoie de o forţă creativă deosebită pentru a face ca energia unui duo să fie suficien
tă unui recital reuşit. Lor le-a lipsit cu desăvârşire această energie (sau poate imaginaţie), şi, deşi complet fazi, au fost aplaudaţi ca nişte inovatori şi creatori de calitate. În fapt, nu au putut produce ceva mai bun de mâna a doua. Dar linia melodică simplistă, rezonând în clasele banalităţii, a stârnit pasiuni puternice şi encore-uri nejustificate. Nici Yellowjackets & Mike Stern nu au produs nimic memorabil, cum de altfel un grup de fusion nu ar putea să o facă niciodată. Mike Stern s-a mai aflat la Gărâna acum 3 ani, aclamat ca unul dintre cei mai buni chitarişti ai lumii – de fapt, nimic mai mult decât cel mai bun chitarist jazz al anului 1993, conform „Guitar Player“. Pentru cunoscători, faima lui se trage doar din faptul că a contribuit la cele mai proaste albume ale lui Miles Davis (acesta fiind un motiv suficient de bun pentru a nu asculta Miles Davis niciodată). Un alt recital slab a fost şi cel al ungurilor de la Djabe, ajunşi periculos de aproape de smooth jazz sau de muzak, graţie talentelor infatuatului Steve Hackett, un chitarist al cărui singur merit – reluat până la exces şi îndeajuns pentru a atrage veneraţia nelimitată a celorlalţi – a fost participarea sa în Genesis între 1970 şi 1977. Un instrumentist care sare de la rock la muzică clasică, de la pop la jazz, nu are foarte multe de spus. Dominique Dipiazza & Horea Crisovan Project a fost poate cea mai banală reprezentaţie a întreg festivalului. O chitară indecisă şi lipsită de imaginaţia ca cea a lui Crisovan nu ar putea avea nici o altă şansă decât să devină definitiv uitată imediat cum iese de pe scenă. Jaroslaw Smietana Quartet, veniţi din Polonia şi SUA pentru a deschide a doua seară de concerte, au avut un recital cuminte, decent şi clasic. Deşi nimic spectaculos sau experimental, sunetul lor a fost cel al unui jazz bine stăpânit, aducând aminte de zilele bune ale acestuia. Şi Lithuanian Jazz Trio – format din trei instrumentişti „solizi“ – au dat un concert bun, lipsit de aventuri pe care nu le-ar fi putut susţine. Miroslav Vitous, Charles Lloyd, Nightlosers şi Orient Express au avut, fără niciun dubiu, cele mai bune reprezentaţii. Grupurile primilor doi nu şi-au dezis apartenenţa la ECM. Muzica lor a sunat întocmai ca pe discuri: limpede, rafinată, extrem sensibilă, aducând după sine bucuria de a aştepta şi apoi de a înghiţii tăcut fiecare notă. Din păcate, printr-o organizare ciudată, atât recitalul lui Miroslav Vitous cât şi al lui Charles Lloyd au deschis prima şi ultima seară. Firesc ar fi fost să le încheie, căci întotdeauna temperatura muzicală este mai bună la sfârşit. Altfel, ele au fost pe jumătate distruse de insensibilitatea publicului ignorant, frenetizat de paharele cu bere ieftină şi cârnaţii cu muştar. Mulţi au comentat includerea celor de la Nightlosers în program, pe motivul că nu ar cânta jazz, ci blues. Este adevărat, dar şi festivaluri mari de jazz din afară includ numere, chiar şi zile, dedicate blues-ului. În orice caz, Nightlosers au dat clasă altor participanţi la festival, prin extraordinara lor destindere şi umorul cu care îşi cântă albastrul. Sunt cea mai fericită formulă de bulz muzical, adică de muzică populară amestecată cu ceva sau de blues cu altceva.

Aproape ultimii, Orient Express au depăşit cu mult barierele jazz-ului. I-au depăşit chiar şi originea despre care vorbea domnişoara din ziar, căci au uitat ce înseamnă început şi sfârşit şi au ajuns direct în inima muzicii. Nu doar prin instrumente, ci şi prin esenţa lor mistică, prin incantaţia şi ascensiunea în care muzica lor evoluează (trebuie să fii fără suflet ca să nu înţelegi din concertul lor altceva decât o „muzică de bâlci“). Orient Express reuşesc să creeze ceva minunat şi foarte rar: un crescendo tensionat, un arc interior care se întinde din ce în ce mai mult, scoţând din tine transpiraţie şi rele, pentru ca în final să plesnească, lăsând loc unei explozii mirifice şi unei libertăţi extatice. Din acest motiv, nu trebuie să pierdem niciun strop din Harry Tavitian. El este energia viului, muzica lui este izvor de viaţă. Trăită total, în fluidul fiecărei celule.

Înţelegem aici că jazz-ul bun ţine de sinceritate ultimă. Ca să îl asculţi nu îţi trebuie cunoştinţe. Nu îţi este necesară o cultură a jazz-ului, deşi este poate foarte recomandabilă. Dar ca această expresie extrem de fină, acest sentiment exagerat de pretenţios, să poată intra în tine şi să îşi facă treaba, îţi trebuie simţ. Sau ca să fim mai aproape, este necesar să fii acordat pe o anumită vibraţie. Abia atunci notele îţi substituie sângele şi te ajută să te dizolvi, depăşindu-te. Doar astfel înţelegi puritatea şi inocenţa absolută a muzicii, în care renunţarea la povara păcătoasă a sinelui este anulată. Este atât de simplu. Dar la fel de rar.

Gărâna nu reuşeşte să fie un festival perfect fiindcă îşi deschide jazz-umbrela sub care se furişează impertinent mai multe genuri şi stiluri. S-ar putea axa doar pe be-bop. Sau pe free-jazz. Sau, cel mai frumos, pe ECM şi Enja. (Pe fusion nu, căci fusion-ul nu păstrează distanţa.) Ştim însă că va rămâne aşa. Problema e că echilibrul dintre muzica bună şi muzica proastă + manifestările de masă s-a dat peste cap, şi peste muzica bună au dat o groază de oameni (?) care nu au venit să înveţe, ci să asculte ce ştiu. Şi astfel s-a dat adevărata justificare a faptului că festivalul se ţine într-un ţarc.

De pe bloguri:

Nebunia – in sensul bun al cuvantului – avea sa se dezalntuie o data cu intrarea lui Harry Tavitian si a band-ului Orient Express. Un adevarat spectacol – cu instrumentistii imbracati in straie de acum doua secole si cu Harry pe post de mare preot ce a dat binecuvantarea acestei liturghii ramano-armeano-sarbo-bulgaro-grecesti ce a durat mai bine de doua ore. Nu toata lumea a gustat insa „balcaniada”. Spre final spiritele s-au incins, vedeta Mike Stern nu a mai rezistat recitalului cu iz folcloric, membri staff-ului au fost pusi intr-o situatie jenanta, o parte din public nu mai avea rabdare, iar organizatorul principal al evenimentului, Marius Giura s-a vazut nevoit sa urce pe scena. Intr-un final, Yellow Jackets au avut onoarea de a inchide festivalul, insa punctul culminant fusese deja atins de Orient Express. http://www.4elemente.ro/cronici-evenimente/garana-international-jazz-festival…

Programul fiecărei seri a fost excelent, dar merită remarcat show-ul celor de la Victor Wooten Group, Nightlosers şi, nu în ultimul rând, Harry Tavitian şi Orient Expres. În ceea ce îi priveşte pe ultimii, este destul de greu să mă decid în legătură cu ceea ce s-a întâmplat: ei mai voiau să cânte, Yellow Jackets voia să intre, organizatorii îi făceau semne disperate lui Harry Tavitian să iasă, o parte a publicului îl voia în continuare, cealaltă parte voia Yellow Jackets… Şi aşa s-a produs un moment stânjenitor. Americanii sunt sigur că nu concepeau să nu intre la ora stabilită, balcanicii noştri cântau încă atunci când Yellow îşi instalau bateria… publicul fluiera şi huiduia, fiecare pentru favorit… şi ne-am dat cu stângul în dreptul.Normal era ca Harry Tavitian şi Orient Expres să fie programaţi ultimii, având în vedere toate elementele programului lor: vestimentaţie, muzică, mesaj, impact
vizual. Nu s-a întâmplat aşa, iar rezultatul a fost o gafă de-a noastră.Totuşi, situaţia asta nu a umbrit Festivalul, care a demonstrat că există lucruri frumoase şi în România şi că, pare-se, suntem pe calea cea bună, dar lungă.http://pecararicusoare.blogspot.com/2008/07/grna-jazz-2008.html

Pe forum chitaristi:

A fost extraordinar! Mai venim. Totusi, inca nu inteleg ce cautau aia de la Orient Express acolo.. Mi s-a parut o incercare de free jazz, da’ cam nereusita. Mi-a facut creierii varza.

A fost etno-jazz balcanic si intentia de a trece in revista toate influentele muzicale din acest spatiu – din pacate show-ul a fost prost dozat, cu prea multe repetitii si mult, mult prea lung. Creierii mei erau in aceeasi stare, mai ales ca nici nu agreez genul… Am toata stima si respectul pentru muzicienii valorosi care participa la acest proiect, pacat ca n-au stiut sa-si organizeze timpul de scena si au fost aproape fortati s-o paraseasca fara a-si termina programul…http://forums.rgc.ro/index.php?showtopic=25195&st=0&p=254249&#entry254249

Alte comentarii:

VLAD-Ovidiu: Concertul lui Tavitian de la GARINA 2008? Un REGAL fara de EGAL! Aplauzele interminabile de la sfirsitul concertului arata cat de apreciat a fost TAVITIAN & CO. In rest, un GENIU fara DETRACTORI (mai mult tractoristi) nu este decit un OM obisnuit! January 4th 2009 http://books.dreambook.com/bogdan/tavitian.html

Csicsi: Eu am ramas cu nostalgia verii si festivalului de la Garana.. si nerabdarea de a asculta Orient Express si la Timisoara…(Comentariu pe blog la « Jazz? la Garana » January 5, 2009 http://blog.360.yahoo.com/blog-gzGG0oIzdLQD79EA6qmCHeKGyEA-?cq=1&p=415 – comments)

Retrospectiva Tavitian 2008 – Festivaluri; Video antologic, de la Stuf 2004!!!

Ianuarie 26, 2009

In stanga: Cserey Csaba, cu care am cantat in 2008 si la Stufstock si Peninsula. In dreapta, Feri Poszet, mare fan de jazz (si rock) si bun prieten, care ne-a dat mult ajutor, inclusiv pentru cele doua festivaluri. Foto Nicoleta Tuturas

Anul 2008 in Romania a fost foarte bogat in evenimente culturale, printre ele Festivalurile ocupand un loc aparte. Fata de acum cativa ani, oferta a fost foarte mare – a fost poate chiar un inceput de inflatie in domeniu. Intr-un interviu pe care l-am dat revistei “Coffee Break”, spuneam:

«M-am bucurat să regăsesc la Gărâna o parte din tipologia publicului cu care eram obişnuit în anii ’80 la festivalurile de la Sibiu, Costineşti, Cluj, Iaşi sau Braşov. Păcat, însă, ca directorii noştri de festivaluri (din toată ţara) nu au o strategie mai clară, pe măsura dimensiunii culturale ale acestor evenimente, care până la urmă eşuează într-un ghiveci de stiluri, muzicieni şi public (care din cauza acestui amestec se privesc unii pe alţii cu suspiciune, uneori chiar cu răutate). Festivalurile valoroase de jazz din Europa au în spate un om (sau un grup) cu o idee limpede despre ceea ce doreşte să propună publicului acel festival. Şi astfel, toată lumea care se adună acolo (muzicieni şi public deopotrivă), formează un grup mai omogen, în interiorul căruia există un dialog creator. Din păcate, organizatorii de festivaluri de la noi sunt o pradă uşoară în mâna impresarilor străini (în special americani) pentru care proprii lor muzicieni reprezintă doar o marfă, iar România, doar o piaţă nouă de desfacere. Scopul final este profitul. În bani, bineînţeles. Un alt punct sensibil al organizatorilor de festivaluri de la noi este că sunt foarte impresionabili la nişte nume (cu o rezonanţă cât mai anglo-saxonă) în jurul cărora este foarte multă (şi bine orchestrată) reclamă. Dar viaţa ne dovedeşte în continuare, că de la această reclamă şi până la realitatea de pe scena e cale lungă».

Despre luminile si umbrele de la Garana voi mai povesti in urmatoarele episoade ale «Retrospectivei».

Astazi voi spune cateva cuvinte despre doua festivaluri de rock la care am fost invitat: Stufstock si Peninsula. Organizatorii ambelor festivaluri au simtit nevoia de a include si jazz-ul.

La Peninsula s-a cantat pe o scena separata, in paralel cu alte 3 scene. Organizatorii si-au asumat amestecul de stiluri, scena pe care s-a cantat jazz se numea «Zacusca». Nu aveam mare nadejde ca va fi ceva public; am aflat dupa festival ca era un motiv in plus sa fie asa – fusesem programati sa cantam la aceeasi ora cu trupa de rock care era considerata «vedeta festivalului». Asa cum au povestit si cei care au scris despre prezenta noastra – le gasiti pe blog la data de 10 august, s-a intamplat neprevazutul: la sfarsitul recitalului nostru, publicul nu mai avea loc in fata scenei si reactiile au fost foarte calde.

Traim in lumea amestecului, a lipsei de profunzime, a alunecarii doar la suprafata lucrurilor, a fragmentarului, a lipsei de rabdare si de atentie. Un astfel de tip de festival iti poate naste imaginea unei multimi ca o pata imensa de ulei, care se prelinge in caldura verii, imprevizibil, dintr-un loc in altul. Portretul spectatorului plictisit, chiar sictirit… cu cate un pahar de bere in mana, oprindu-se la cate un mititel, pe fondul sonor al formatiilor in concert, plecand apoi mai departe, la alta scena. Tablouri dintr-o expozitie pe care a intrat sa o viziteze si pe care, de fapt, nu le vede.

Si totusi, la Peninsula, imaginea pe care o aveam a fost contrazisa, pe de o parte, de multi fani «cu vechime» care venisera special pentru concertul nostru, si apoi, de multi tineri care s-au oprit si au stiut sa se bucure.

Fotografii foarte bune din concert, ale lui Marius Muntean: http://mariusmuresan.blogspot.com/2008/07/peninsula-2008-harry-tavitian.html

Ce alte lucruri am mai gasit, despre recitalul nostru:

«In drumul inapoi spre Morcheeba am trecut si pe langa scena Zakuska, unde Harry Tavitian si Cserey Csaba faceau o muzica foarte interesanta si foarte greu de descris. Trebuia sa fii acolo s-o auzi». http://metropotam.ro/La-zi/2008/07/art5287778083-Festivalul-Peninsula-Ziua-3/

Articol in limba maghiara si foto pe Transindex: http://multikult.transindex.ro/?cikk=7797

La Stufstock am fost invitat pentru a treia oara: am cantat la prima editie, organizata pe plaja, alaturi de trupe de rock. Stiind ce risc imi asum in privinta reactiei publicului. Cu toate ca am intrat in scena pe la 3 dimineata, am fost surprins ca am reusit sa trezesc – la propriu – destul de multi spectatori. Singura amenintare a fost ca a secat nu berea, ci motorina din generator si am ramas pe intuneric exact la sfarsitul recitalului.

In 2004 am cantat iarasi la Stuf. De data asta, pe o scena separata. Publicul – foarte numeros – a fost cel care a stiut de la inceput la ce vine si a ales jazz-ul (scena de rock era la o distanta mai mare si nu era vanzoleala de la o scena la alta). Povesteam in anuntul pe care l-am postat inainte de Stuf – pe 12 august, ca in 2004 am ramas inmarmurit cand am constatat ca a cazut iar heblul taman la noi, terminandu-se iar motorina din gererator!! http://blog.360.yahoo.com/blog-gzGG0oIzdLQD79EA6qmCHeKGyEA-?cq=1&p=428

Vara trecuta am gasit un alt fel de Vama si un alt fel de Stufstock. In primul rand ca eu cautam scena pe plaja si am dat de ea pe partea opusa, intr-un tarc mare, pe camp. Foarte bine organizat – poate chiar prea bine… Cu bratari in loc de bilete – vad ca asa se poarta mai nou, dar eu ma simt ca la Auschwitz. Cu bodyguarzi si bodyguardeze care te perchezitionau cu toata ravna, chiar daca era vorba de o seara de jazz si de un festival in amintirea libertatii celebrate la Woodstock.

Foarte decenta plasarea la mare distanta de scena a tarabelor cu mititei si bere, nimic din asediul fumului gratarelor de la Garana, unde parea ca scopul festivalului erau tarabele. Desi facusem eforturi sa ajung la Garana mai devreme, ca sa vad si programul din seara anterioara, mi s-a facut rau de la fumul de stavride la gratar si am plecat brusc.

Cu toata promovarea facuta cu profesionalism, la Stuf, tarcul s-a dovedit foarte
mare si spectatorii in numar destul de mic. Cel putin asta a fost perceptia. Am inteles ca in seara in care am cantat noi a fost chiar mai mult public decat la serile de rock. Ce sa zic? Pentru jazz, cred ca a fost destul public si de calitate. Am cautat sa inteleg de ce la Stuf a fost totusi o cadere din punctul de vedere al interesului. Am citit comentariile de pe net (cronicile de dupa au fost foarte putine). Sa fi fost de vina pretul biletului? Faptul ca nu s-a mai cantat pe plaja? Abundenta de festivaluri? Preturile mari pentru mizeria generala din Vama? Atmosfera din Vama, care e mai mult de fitze? O alta generatie de «vamaioti», care nu mai are de-a face cu libertatea spiritului si atmosfera patriarhala de acum 15-20 de ani ci mai mult cu alcoolul si porceala? Faptul ca multi din generatia trecuta de 30 de ani aleg sa isi faca vacantele in Grecia, etc? O fi din cauza ca Vama e marginala, geografic si cumva si cultural (Targu Muresul e in centrul tarii, festivalul e o clona a Szigetului de la Budapesta, a fost mult public maghiar, iar Garana e in Banat, erau multi timisoreni…).
Ce am scris despre Garana e valabil si pentru «reteta» oferita in seara in care am cantat la Stuf – foarte eclectica in privinta stilurilor; Ponty e un nume in jazzul comercial, dar mai fusese in Romania, etc. Cred ca lucrurile sunt chiar mai adanci: noroc cu criza, ca incepusem sa alunecam pe panta hedonismului occidental – o mare varza de evenimente culturale, pentru un public in goana de consum, dar din ce in ce mai blazat, incapabil sa fie emotionat de ceva si sa se bucure.

Am mai gasit cateva cuvinte despre concertul nostru de la Stuf, si, o adevarata minune!!! O inregistrare de la Stuf 2004, cu piesa pe care am cantat-o cu Mihai Iordache la rece si pe intuneric, fiindca se terminase motorina din generator. Merita sa o vedeti! http://www.vimeo.com/2907823

De asemenea, puteti vedea fotografii din concert, postate pe pagina festivalului http://www.stufstock.com/?p=170&section=music (alegeti ziua a treia!)

Cateva comentarii pe care le-am mai gasit si nu le-am inclus pana acum pe blog:

«Duo Harry Tavititan@Cserey Csaba – respect! asa m-au incalzit cu talentul lor. poezie intre doi muzicieni seducatori» – http://www.pufica.ro/?p=632

In afara de amintirile de la Stuf, gasiti pe acest blog si «reclamatii» despre pataniile de la diverse festivaluri din 2008 http://www.pufica.ro/?p=633

«Harry Tavitian & Cserey Csaba – doua personaje minunat de avangardiste si cu o lunga cariera in spate» http://blogs.myspace.com/index.cfm?fuseaction=blog.view&friendID=390519194&blogID=427954067 Gasiti si aici fotografii si comentarii detaliate despre Festival in general. Sunt absolut de acord in legatura cu concluzia din final.

America, America!

Ianuarie 21, 2009

Harry Tavitian si Ghita Muresan pe National Mall, Washington – iunie 1999Foto: Zsolt Meier

 

Am privit si eu aseara intronizarea noului presedinte american.

Intrebari multe si amintiri vechi mi s-au amestecat in cap. Si mai ales… ce insemna America pentru mine?

Pe la vreo 10 ani (prin 1962) am facut o pasiune fara margini pentru limba engleza. Intr-atat de mult incat parintii au trebuit sa ma mute la o scoala care avea profesor de engleza.

 

Tot pe la inceputul anilor ‘60 armenii din Romania incep sa emigreze in America. Mare tulburare. Familii dezmembrate, vieti dezradacinate. La inceput, parintii mei nici nu se gandeau sa plece. Asa cum era, eram fericiti. Dar unul cate unul, toti fratii si surorile lor au plecat. De voie, de nevoie, tata a facut si el cerere ca sa plecam (prin 1970-‘71). Si nu i s-a aprobat. Dumnezeu i-a indeplinit dorinta.

 

Tot atunci, vine marele bluesman negru-american Memphis Slim la Brasov (1970). Da un concert care imi va insemna tot restul vietii. America imi deschidea acum marea poarta a jazzului. Am fost rasfatat. Daca nu m-am dus eu in America, a venit America la mine. Am primit-o.

 

In urma cu vreo 20 de ani mi-am pus o dorinta: daca o fi sa ajung vreodata in America, sa nu o fac cu invitatie de la rude, ci cu una de a da concerte acolo. In 1997 am primit o astfel de invitatie.

Merg la consulatul american dupa viza… dupa cateva ore de asteptare (altii asteptau si cateva zile) doamna de la ghiseu, vazand ca nu aveam alte hartii in afara de invitatie, zice…

– That’s all you got?

Zic… – Yea. Not enough?

– You don’t have a bank account?

– No.

– A house?

– No.

– Car?

– No.

– Then, how do you think you’ll go to America?

– I don’t know. You tell me! And faster, please, cos I haven’t got all day.

Doamna se uita intr-un fel la mine si dispare cu invitatia. Se intoarce si ma intreaba daca am rude in America si daca ma voi duce sa le vizitez. Ii zic ca am si ca o sa trec cateva zile sa le vad daca voi avea timp, deoarece trebuie sa ma intorc urgent acasa pentru alte concerte. Doamna dispare iar si peste vreo 10 minute revine cu pasaportul meu, cu viza pe 10 ani.

 

In 1999 am fost si eu pe National Mall (intre «teapa» lui Washington si Capitoliu), pe care l-am revazut ieri la televizor cu ocazia “inscaunarii”. Am avut un concert acolo, cu Orient Express-ul, la «Smithsonian Folk Life Festival», un mare festival de folclor si traditii. Prezenta noastra se datora domnului Augustin Buzura, pe atunci director al Institutului Cultural Roman, care a conditionat participarea Romaniei cu acceptarea pe Mall a bisericii de lemn maramuresene si a Orient Express-ului, initial refuzate de americani. Exasperati, acestia le-au numit pe amandoua, «capriciile lui Buzura». Biserica cica ar fi primejduit libertatea de constiinta a vizitatorilor, iar cu Orient Express-ul nu intelegeam ce ar fi putut avea. Era jazz, chiar etno-jazz, curentul cel mai nou de atunci. Intr-un tarziu am fost luminat: pai tocmai asta era… imaginea Romaniei trebuia sa fie cea patriarhala, exotica si nicidecum una moderna, vie, care sa arate cum traditiile erau valorizate in jazz.

Noi eram nu de mult scapati de sub comunism. Iar in America… ce credeti? M-am crucit sa-i vad pe multi vorbind incet prin casa, sau cu mare atentie ce vorbesc la telefon… sa nu scape ceva “forbidden” pe gura… sau ce scriu prin emailuri… si credeti-ma ca mai pot continua. Le era o frica teribila de a nu incalca “the politically corectness”.

 

Cu toate ca jazzul, singura contributie a Americii la cultura lumii, este viata mea, nu am trait niciodata cu iluzia mitului american. Scriam poemul “Jazz” in 1986. E la fel de actual si azi:

https://harrytavitian.wordpress.com/2007/02/12/jazz/

Viza de care va povesteam mai sus a expirat acum vreo 2 ani. Nu cred ca ma voi grabi sa iau alta.

Oare se va intoarce jazzul – libertatea – in America? Nu cred.

Retrospectiva Tavitian 2008 – La taifas cu armenii, la Muzeul Taranului Roman

Ianuarie 18, 2009

Foto Mihai Gheorghiu (Revista Ararat)

La taifas cu armeanul Harry Tavitian

Miercuri, 26 noiembrie 2008. Zi mohorîta, de sfîrsit de toamna. Afara ploua „mocaneste”, cu stropi marunti si reci, care parca înceara sa puna stapînire pe sufletele si inimile trecatorilor grabiti…
Nu este o zi obisnuita, ci o adevarata sarbatoare pentru rumanahaii adunati cu mic, cu mare, în sala neîncapatoare a Muzeului Taranului Român din Bucuresti. Se deapana amintiri, se spun glume, iar atmosfera este cît se poate de vesela si placuta, ca o sueta între amici ce se cunosc de multa vreme.
Venit cu greu de pe meleaguri tomitane,
Varujan Pambuccian face un mic portret al „eroului serii” rostind urmatoarele cuvinte (citez din memorie):„Harry Tavitian este un adevarat Noe al muzicii care reuseste sa puna alaturi o girafa de sunete lînga un urs polar de sunete”.
Nu m-am înselat cînd am afirmat ca Harry Ta­vi­tian „încinge“ atmosfera cu minunatele acorduri ce se desprind de pe clapele pianului, caci privindu-l cu atentie, am avut impresia ca fiecare nota muzicala „ardea” sub degetele sale.
Am ascultat cu emotie o splendida înlantuire de cîntece armenesti, colinde românesti (culese de Béla Bartók) si negro spirituals, a caror îngemanare mi-a adus aminte de „Dansul Sabiilor” lui Aram Hacia­tu­rian, sau chiar de partitura muzicala compusa de Serghei Prokofiev pentru inegalabilul film „Alexandr Nevsky“, în regia lui Serghei Eisenstein. Întreaga atmosfera din sala Muzeului Taranului Român era cuprinsa de armonie, încît pîna si palida lumina a lumînarilor de pe mese dantuia jucaus, parca luîndu-se la întrecere cu muzica înaltatoare.
A fost o seara minunata. De vis ?… E putin spus. De ar putea grai, as lasa ropotele de aplauze sa exprime sincer toate simtamintele celor adunati „La taifas cu armenii“. Si daca îmi veti cere sa-l ilustrez în cuvinte pe maestrul Harry Tavitian, atunci voi scrie doar atît: Harry Tavitian nu este doar un om înzestrat cu HAR. Harry Tavitian ESTE UNIC (
Daniela Bezerian in revista Ararat nov – dec 2008) http://www.araratonline.com/Taifas_Harry_Tavitian.html

Fotografii de la concert: http://www.araratonline.com/page30.html

Despre concert si Muzeul Taranului Roman, pe blogul lui Varujan Pambuccian:

Am fost zilele trecute în clubul Muzeului Tăranului Român. Cu prietenul meu Harry. Harry e un fel de Noe si eu chiar cred că e un golem de Noe pentru că asa cum Ulise tot revine generatie după generatie rătăcitor ca o planetă, la fel face si Noe. Vine si el, din generatie în generatie, dar într-o altă alcătuire a venirii. Noe vine ca să nu uităm. Ca să renastem prin neuitare. Iar eu cred că în generatia noastră el a venit cu numele Harry Tavitian. Omul ăsta sfios de simplu tot adună sunetele lumii într-o Arcă ciudata peste care îsi plimbă degetele lui lungi de scamator. Arca asta de sunete e demult pe Ararat si de-acolo de sub acoperisul degetelor sale ea ninge sau plouă sau se însoreste peste tot ce se revarsă, da’ uite că Harry nu se opreste din adunatul ăsta de sunete, tot îndeasă în Arca lui, cu o încăpătânare de hârciog o girafa de sunet si un urs polar de sunet si le pune lângă pelicanii de sunet adusi de departe din Saint Louis, an după an Arca lui rodeste specii de sunete nemaiauzite si renasterea asta a lor prin neuitare este probabil cea mai înteleaptă întelepciune de scamator cu care a fost el hărăzit.

Harul lui Harry nu e singular. Si spun lucrul ăsta spre lauda lui. Ascultându-l acolo, la Muzeul Tăranului Român, mi-am dat seama că era într-unul dintre cele mai potrivite locuri în care putea fi. Pentru că în acel loc trăieste încă un alt fel de artă de-asta de Noe, alt fel chiar decât arta pe care a practicat-o întemeietorul locului, Horia Bernea. Este arta care poate învia un muzeu. Cred că Muzeul Tăranului Român este lucrul cel mai frumos de folositor de întelept făcut de Horia Bernea în drumul său spre înnoptare. Este un muzeu viu. Incă. […].

http://varujan.rol.ro/2008/11/29/muzeul-%C8%99i-bariera-sau-despre-cum-po%C8%…

Am gasit postat si un anunt la concert…

Invitatie la taifas cu armenii

Asta mai cu seamă dacă vă e dor de un concert cu Tavitian – eu, una, nu pot să uit seara în care a cântat la CEU, la Budapesta! Mi-a plăcut atât de tare, aşa, afonă şi atee într-ale muzicii de jazz cum eram (şi mai sunt încă şi acum), că toată seara l-am bătut la cap pe Cosmin că a pierdut ceva senzaţional, pentru că n-a fost şi el acolo. […].

http://ancailie.blogspot.com/2008/11/invitaie-la-taifas-cu-armenii.html

Am foarte putine concerte in Bucuresti (si astea, cate sunt, nu in medii “jazzistice”). Anul trecut am cantat la Muzeul Satului, la Muzeul Taranului si la Conferinta Internationala “Modernism si antimodernism” organizata de prietenul Sorin Antohi. 3 concerte in Bucuresti… dar fiecare a fost ceva special. La sfarsitul concertului prilejuit de conferinta, istoricul Roger Griffin mi-a spus : «Now I understand why nazis hated jazz so much».

Retrospectiva Tavitian anul competitional 2008

Ianuarie 16, 2009

Poza asta cred ca mi se potriveste acum la inceput de 2009. E facuta de Csabcsi, inainte de concertul pe care l-am avut impreuna la Berlin, in septembrie.

A trecut si Craciunul romanesc si cel armenesc. Ieri a fost pe la noi parintele Avedis Mandalian ca sa ne binecuvanteze casa. Sa ne dea Dumnezeu putere tuturor sa avem in suflet, cat mai multa vreme, lumina Sfintelor Sarbatori pe cere le-am petrecut.

Din cauza programului foarte incarcat din toamna trecuta, nu am mai reusit sa pun pe blog ecouri de la toate concertele. Cum, in general, inceputul de an este mai linistit, profit de ragaz ca sa intregesc tabloul anului trecut.

Am mai spus-o, pentru mine sunt foarte importante perceptiile celor care fac efortul de a veni la concertele mele. Se pare ca timpul pe care il traim ne condamna la fragmentar. Internetul e si el vinovat. Pe de alta parte, pentru mine e uimitoare tocmai bogatia acestor ecouri pe care le gasesc pe net, care sfideaza goana timpului nostru spre nicaieri si viteza cu care uitam de noi, de ceea ce am simtit.

Primul episod din “Retrospectiva” : o cronica postata pe “Amazon”

Balcaz: Dobrogea-influenced top-level jazz music

Amazing musicianship, humble and honest musical themes close to the heart of Romania‘s foremost jazz musician. Tavitian is a native of Constanta, Romania, a beautiful city in the area of the country called Dobrogea. As an aside, modern Constanta is the ancient Tomis, where the poet Ovid was exiled in the year 8 AD by the Roman emperor Augustus, and the place where he wrote his „Poems of Exile: Tristia and the Black Sea Letters”.

Tavitian draws from the rich culture of his hometown, a port to the Black Sea and gateway to the Orient; and his own Armenian descent adds a healthy dose of honesty to the music that he has more than succeeded in making his own. Tavitian is a seasoned master musician, and nothing else sounds like him – the hallmark of pure art, and, dare I say it, genius.
Adding Iordache to the mix can only make an excellent album perfect – Mihai Iordache is an excellent musician and noteworthy composer himself. To be honest, and to my shame, I hadn’t listened to Harry Tavitian before and had bought the CD because of Iordache, with whom I was already familiar. To atone for my sin, I’ve been since buying any Tavitian CD I’ve been able to put my hands on. I suggest you do the same. (Subterranean Homesick Reviewer; July 11, 2008)

http://www.amazon.com/review/product/B000HA3SUC/ref=cm_rdp_hist_hdr_cm_cr_acr_txt?%5Fencoding=UTF8&showViewpoints=1

Puteti asculta la adresa http://emap.fm/balkanfever.html un concert al duo-ului Tavitian – Iordache la Festivalul Balkan Fever, de la Viena din 2005.

Cautati in pagina inregistrarea:

2005.05.03 Levantinisch–balkanisch-kaukasische Jazzfantasien: HARRY TAVITIAN & MIHAI IORDACHE (RO/ARM) @ Porgy & Bess