Interviu de Mihaela Mardale (revista Coffee Break)
http://www.coffee-break.ro/index.php?page=afisare&aID=262
CB: Doar ce aţi cântat la Festivalul de Jazz de la Gărâna (pe 20 iulie, n.n.). Cum vedeţi rolul acestui festival – aflat anul acesta la a 12-a ediţie – din punct de vedere artistic şi cultural?
Harry Tavitian: M-am bucurat să regăsesc la Gărâna o parte din tipologia publicului cu care eram obişnuit în anii ’80 la festivalurile de la Sibiu, Costineşti, Cluj, Iaşi sau Braşov. Păcat, însă, ca directorii noştri de festivaluri (din toată ţara) nu au o strategie mai clară, pe măsura dimensiunii culturale ale acestor evenimente, care până la urmă eşuează într-un ghiveci de stiluri, muzicieni şi public (care din cauza acestui amestec se privesc unii pe alţii cu suspiciune, uneori chiar cu răutate). Festivalurile valoroase de jazz din Europa au în spate un om (sau un grup) cu o idee limpede despre ceea ce doreşte să propună publicului acel festival. Şi astfel, toată lumea care se adună acolo (muzicieni şi public deopotrivă), formează un grup mai omogen, în interiorul căruia există un dialog creator. Din păcate, organizatorii de festivaluri de la noi sunt o pradă uşoară în mâna impresarilor străini (în special americani) pentru care proprii lor muzicieni reprezintă doar o marfă, iar România, doar o piaţă nouă de desfacere. Scopul final este profitul. În bani, bineînţeles. Un alt punct sensibil al organizatorilor de festivaluri de la noi este că sunt foarte impresionabili la nişte nume (cu o rezonanţă cât mai anglo-saxonă) în jurul cărora este foarte multă (şi bine orchestrată) reclamă. Dar viaţa ne dovedeşte în continuare, că de la această reclamă şi până la realitatea de pe scena e cale lungă.
CB: De multe ori aţi avut concerte chiar de ziua dvs. de naştere. Cum este să vă sărbătoriţi ziua de naştere (11 august, n.n.) pe scenă?
HT: Emoţionant. Greu de descris. O asemenea manifestare de simpatie în masă a publicului şi, nu de puţine ori, a colegilor muzicanţi este cea mai mare răsplată pentru un artist, dar şi o probă greu de trecut. De fiecare dată gândul următor este dacă merit toate astea şi cât am făcut eu ca să fiu atât de răsfăţat. Ca să fiu sincer până la capăt, nu cred că un artist merită o asemenea manifestaţie „în câmp deschis”, înainte de a fi împlinit 70-80 de ani de viaţă.
CB: Credeţi că există un punct comun între gândirea occidentală şi “miresmele orientului”, ambele combinate în muzica grupului Orient Express?
HT: Singurul punct comun este Dumnezeu. Pentru unii asta nu înseamnă nimic. Pentru alţii înseamnă totul.
CB: Ce vă place cel mai mult la etno-jazz şi prin ce diferă el de jazz-ul “tradiţional” – dacă putem vorbi de aşa ceva…?
HT: De-a lungul a peste 100 de ani de existenţă, jazz-ul a trecut prin mai multe stiluri distincte. Fiecare nou stil a apărut ca o reacţie la cel anterior. În acelaşi timp, însă, jazzul a conservat ce a fost mai valoros în toate stilurile trecute. Apariţia mea în jazzul romanesc a avut loc în prima parte a anilor ’70 ai secolului trecut, adică atunci când jazz-rockul încerca să-şi găsească un loc în istoria jazzului. La început ascultam jazz-rock cu frenezie, dar nu a durat prea mult. Mi-am dat seama destul de repede că toate acele ritmuri şi instrumente electronice erau ceva artificial. Chiar de la începuturile mele jazzistice am folosit folclor în muzica mea. Şi cu toate revizuirile pe care mi le-am făcut periodic, acesta a continuat, sub o formă sau alta, să existe, pe lângă multe alte ingrediente. Faptul că astăzi, la 30 de ani distanţă, etno-jazzul este noul stil al jazzului, pentru mine nu înseamnă decât, eventual, o confirmare a jazzului făcut de mine – instinctiv – cu 3 decenii în urmă.
CB: Poate fi văzut jazz-ul ca o stare de spirit?
HT: Pentru mine jazzul este un mod de viaţă.
CB: Vi s-a întâmplat vreodată să vă fie teamă să urcaţi pe scenă?
HT: Odată trecut de inconştienţa ţinereţii, teama de a urca pe scenă devine o realitate pe care nu o mai poţi ignora. La un moment dat te gândeşti că nu mai e o joacă şi nu mai e o glumă. Eu tot sper să nu ajung la acest moment şi-mi prelungesc, cu disperare, starea de inconştienţă.
CB: Cu atâta experienţă în spate, vi se (mai) întâmplă să aveţi emoţii înainte de un concert?
HT: Şi emoţia este mai mare, cu cât experienţa este mai mare.
CB: Este vreun concert aparte pe care nu l-aţi putea uita niciodată, care v-a rămas în suflet?
HT: În primăvara 2000, preşedintele Armeniei, Robert Kocharian, a vizitat Bucureştiul, ocazie cu care am oferit un recital de pian la sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă, pentru preşedinţii Emil Constantinescu şi Kocharian. La cocktailul de după concert preşedintele Armeniei mi-a făcut invitaţia de a susţine un recital, la Festivalul Internaţional de Jazz de la Erevan. Visam de foarte multă vreme să am un concert în patria-mumă dar nu speram să mi se împlinească acest vis prea curând. Situaţia din Armenia era foarte grea şi ca să ajungi acolo, era o mică aventură. Aşa că m-am gândit că ar fi bine să accept invitaţia preşedintelui cât mai repede, până nu se răzgândeşte. Şi iată că veni şi ziua concertului: 3 iunie 2000. Am ajuns la Erevan în noaptea de 2 spre 3. Mi-a părut rău că nu am putut vedea Caucazul, dar n-am avut de ales. Cu o zi înainte avusesem concert la Munchen şi era singura posibilitate de a prinde festivalul de la Erevan în ultima lui zi. Reveneam în Armenia după 23 de ani şi nu puteam sta mai mult de 2 zile. Sala mare – „Aram Haciaturian” – a Filarmonicii din Erevan, cu 3 etaje de balcoane, era plină. Trăiam momente unice. O emoţie pe care nu o mai avusesem la niciun concert. Dacă nu m-aş fi lăsat cu totul în voia trăirilor mele intime şi aş fi judecat câtuşi de puţin şi cu capul, poate mi-aş fi dat seama că publicul armean de jazz îşi trăia anii de copilărie şi aştepta de la mine un jazz mai american. Iar eu îi pregătisem un program de prelucrări din cele mai frumoase teme armeneşti
. De care ei erau sătui. O socoteală simplă pe care am ratat să o fac. Greşeala a fost a mea. Dar ne-am comportat cu toţii civilizat: eu mi-am dus recitalul până la capăt, ei m-au aplaudat şi chiar am avut succes. Şi, pe deasupra, revăzusem şi Araratul şi Ecimiadzinul – întâia catedrală a creştinătăţii.
CB: Aţi fost numit de multe ori un “maestru al improvizaţiilor”. Câtă cunoaştere trebuie să existe în spatele unei improvizaţii?
HT: Improvizaţia jazzistică este sublimarea ideii de libertate. A singurei libertăţi adevărate – cea din tine. Şi ca s-o împărtăşeşti cu ceilalţi oameni, cred că nu îţi trebuie atâta cunoaştere, cât simţire.
CB: Ce rol are spontaneitatea în muzica şi în viaţa dvs.?
HT: Spontaneitatea în viaţa mea are următorul rol: a existat un anumit moment pe la începutul carierei mele, când a trebuit să aleg între muzică clasică şi jazz. Am ales jazzul. Pe atunci nu ştiam de ce. Aveam 25 de ani şi nu eram deloc copt. Acum ştiu de ce. Pentru că partiturile mă inhibau. Şi am vrut să fac, cu orice risc, propria mea muzică. Şi numai jazzul îmi oferea libertatea să fac ceea ce voiam eu să fac. Şi mai aveam o mare dorinţă: să fiu tot timpul proaspăt, nou, să evit rutina, inerţia, să nu mă ruginesc. Atunci am ales acest drum, şi până în ziua de astăzi mă lupt cu toate astea şi vă rog să mă credeţi că e foarte greu. Mărturisesc că nu ştiu dacă aş mai face a doua oară aceeaşi alegere.
CB: Cât de importante sunt titlurile compoziţiilor sau albumelor dvs.?
HT: Opera unui artist îşi găseste împlinirea prin mesajul transmis către publicul său. Pentru mine asta a avut, totdeauna, o importanţă majoră. Nu am vrut niciodată ca lumea să înţeleagă exact ce mi-am imaginat eu într-o anumită lucrare. Am vrut doar ca să înţeleagă ceva. Orice. De aceea, multă vreme nu dădeam titluri pieselor mele, tocmai pentru a lăsa pe fiecare să înţeleagă ceea ce poate, ceea ce doreşte din lucrarea mea. Sigur că exista şi situaţia inversă, a unor compoziţii de a căror idee am fost atât de ataşat încât le-am dat un titlu care să-l ducă pe ascultător direct la esenţa lucrării.
CB: “Open End” este unul dintre albumele dvs., înregistrat la Stuttgart în ’84. De unde numele acestui album, ce semnifică pentru dumneavoastră un sfârşit deschis?
HT: Într-adevăr, acest disc este înregistrat în urmă cu 24 de ani, în prima mea ieşire în Vest. Pe drumul întoarcerii acasă mă întrebam, cu uşoară tristeţe, dacă voi mai putea călători în Occident. Şi totuşi, într-un moment de optimism, mi-am zis că finalul poate rămâne deschis. Era, deci, un titlu cât se poate de ancorat în realităţile vremii. Astăzi aceste realităţi s-au schimbat. Dar nu prea mult. Am cunoscut şi comunismul şi capitalismul şi pot spune că amândouă reprezintă acelaşi parastas. Mi-a rămas doar bucuria de a simţi că omul care mi-a acordat câteva clipe din viaţa lui pentru a-mi asculta o lucrare, îi va pune el punctul final. Dacă va dori, dacă va şti, dac 9; va putea. Dacă nu, poate următorul.
“Drug Ula Blues” de pe CD-ul “Open End” – H. Tavitian / Hans Kumpf duo (1984)
http://www.imeem.com/people/epoCvny
CB: Ne puteţi spune ceva despre planurile dumneavoastră de viitor legate de muzică?
HT: Eu cânt. Planurile mi le face Dumnezeu.
CB: Pe ce muzică v-ar plăcea să vă treziţi dimineaţa?
HT: Cea mai frumoasă muzică este liniştea.
CB: Ce vă face azi extrem de fericit?
HT: Dragostea.
CB: În încheiere, ce reprezintă pentru dvs. o pauză de cafea?
HT: Sunt un armean degenerat. Nu beau cafea deşi îmi place enorm aroma cafelei pe care o bea soţia mea dimineaţa. Pentru ambii mei părinţi cafeaua era un ritual. Mie, însă, mi-au plăcut ceaiurile. Bănuiesc că ceea ce reprezintă pentru dumneavoastră pauza de cafea, pentru mine ar fi ceaiul negru cu miere şi rom, de dimineaţa (spre prânz).
Harry Tavitian's Blog 