Jazz la Cluj, atunci si acum

Fotografia este facuta de Vali Hara, la Clubul CFR din Cluj, in 1985

Recunosc. Ma gandesc de multe ori cu nostalgie la anii dinainte de ’89. Cultura in general si jazzul, nu in ultimul rand, au insemnat modul nostru de rezistenta la nebunia comunista. Si nu o rezistenta tacuta si nici o rezistenta de unul singur. Momente precum cele de la concertele de la Cluj, din anii aceia, in care la Casa Studentilor era public inclusiv pe culoare si in fata salii ramaneau 2-300 de oameni afara, dezamagiti ca nu putusera intra; momente de concert in care public si artisti deopotriva, eram un stigat de libertate. Si toata lumea stia asta. Ieseam din timp, uniti de timpurile pe care le traiam. Delirul din timpul concertelor si energia pe care mi-o dadea sala. Amintirea prietenilor dragi din Cluj. Ceva, credeam eu, unic si irepetabil in timpurile noastre imprastiate, amestecate si confuze.
In ultimii ani am avut putine concerte la Cluj si acelea, in cluburi. Dar saptamana trecuta unul din concerte a fost la Casa de Cultura a Studentilor. M-am intors cu multa bucurie in suflet, de la Cluj. Nu credeam ca miracolul din concertele de dinainte de 89 s-ar mai putea intampla. Ei, uite ca s-a-ntamplat. Eu asa am simtit. Ca s-a-ntamplat.
Am cautat apoi sa vad daca apare vreo cronica a concertului. In ziare, nici o nadejde…
Dar uite ca am dat de cele de mai jos. Eram sigur ca autorul a fost inainte de 89 la concerte. M-am inselat. Si, slava Domnului, m-am inselat si gandind ca in timpurile de acum, miracolul jazzului nu mai rodeste.

Harry’s my name, jazz is my game

October 16th, 2007 | by Victor Stutz pe Mykind

Cel mai de succes concert de la Transilvania Jazz Festival a fost al lui Harry Tavitian, sambata, la Casa de Cultura a Studentilor din Cluj. Daca ar fi avut loc acum 20 de ani, acest concert s-ar fi terminat cu un delir colectiv. De fapt, gresesc! Nu s-ar fi terminat astfel, ci publicul ar fi fost frenetic de la inceput pana la sfarsit, iar apoi ar fi plecat in tacere pentru a nu intra in atentia Securitatii, pentru ca, totusi, nu cred ca la Cluj s-ar fi pornit vreo revolutie.

Duetul Tavitian (pian, voce, fluiere) & Cserey Csaba (percutie) a venit la Cluj pentru succes. Au venit sa faca show. Harry a fost spectaculos, accesibil, ludic si virtuoz. M-am enervat cand am auzit din public: “Tavitian, Keith Jarett al Constantei” din gura unui neofit snob, insa mi-am revenit imediat cand mi-am auzit un prieten urland: “Asta-i Dracu’!”, atunci cand Harry a inceput sa cante la voce.

Desi spectacolul nu a fost impartit in doua de o pauza, eu voi face o impartire stilistica.

In prima parte au cantat piese de pe ultimul album al lui Tavitian, din care au sters partile de free jazz, pe care pianistul il promoveaza in Romania de 30 de ani. Ceea ce a iesit a fost un etno-jazz foarte groovy; un joc deloc facil cu swing, muzica clasica, muzica contemporana, cu dialoguri pline de substanta si umor intre pian si percutie, incarcata cu sunete arhaice.

Csaba mi s-a parut un baterist bun, insa, in acesta formula s-a multumit sa raspunda la problemele puse de pianist.

Tavitian a introdus in creuzet cea mai solida cultura jazzistica, muzica medievala, sonoritati arabe, rock&roll, fusion, cantece populare romanesti vechi si a extras printr-o improvizatie desavarsita o muzica foarte complexa, grandioasa.

As spune ca in primul rand la Tavitian te impresioneaza spiritualitatea.

In a doua parte, in timpul unei piese ce mi-a amintit de anii 70 (fusion, hippie, psihedelic), Harry a cantat cu cea mai tare voce pe care am auzit-o vreodata la vreun roman, o voce extrem de barbateasca, rational-violenta; concomitent, tinand tempoul si creand artificii cu mana stanga, a dat cu dreapta o marturie de virtuozitate pianistica.

A urmat o alta piesa de pe ultimul album (La portile levantului) unde facut scat cu o voce total diferita, subtire, cu inflexinuni de instrument de coarde, sacadata, tehnica de opera, evocand o piesa de teatru antic reinterpretata in cheie bizantina.

Penultima a fost un gospel plin de feeling. Blues is your game too, Harry! Ti-o zic!

A terminat fulminant cu When the saints go marching in interpretata in toate stilurile muzicale posibile. Asa se joaca baietii mari. Tan-go!

S-au tinut, la presiunea publicului, doua bis-uri.

Sa auzim ce zice Harry Tavitian: …”suntem aici in Levant, suntem parte a lumii, suntem deschisi catre cultura lumii, catre spontaneitate”…