Dupa 1990 am cantat foarte putin blues. De aceea putini din tanara generatie ma stiu ca pianist si vocalist de blues.
Cant un blues foarte apropiat de formele lui traditionale, uneori cu ecouri de free sau etno-jazz.
Am intrat in jazz, prin blues. In 1970 – aveam 17 ani – m-am intalnit prima oara cu bluesul si asta mi-a schimbat viata. La „Cerbul de aur” a avut loc recitalul lui Memphis Slim, un pianist care era printre legendele vii ale bluesului. I-am vazut recitalul la televizor, aveam deja si un casetofon si l-am inregistrat.
Pe atunci inca nici nu auzisem de termenii de jazz sau blues; aveam o educatie muzicala clasica si eram in primii mei ani de rock. Ascultând muzica aceea, care m-a izbit brusc, am simtit cum in câteva secunde mi se sterg cei 12 ani de educatie clasica. A fost pentru mine un soc. O mare mutatie s-a petrecut in interiorul meu, iar de a doua zi am luat caseta si m-am asezat la pian. Puneam blues-urile si cântam, atent la versuri. Mi se parea, dupa atâtia ani de muzica clasica, o muzica foarte simpla. Da, bluesul e un lucru foarte simplu dar pe care nu il poate face oricine, pentru ca trebuie sa te nasti cu acest semn. Eu se pare ca il aveam. Au urmat, in 1971, primele aparitii in Constanta, si la fiecare „cântare”, nemultumit de reproducerea exacta, mai adaugam pieselor lui Slim mici pasaje personale. In 1972 am avut un recital de blues la Sinaia, in sala de concerte a Cazinoului, câstigând premiul I al Concursului „Emotii in premiera”, organizat cu oamenii muncii aflati la odihna.
In 1973 am intrat la Institutul de Muzica de la Brasov. La admitere, pe lânga piesele clasice, am cântat si câteva bluesuri. Impactul asupra comisiei a fost foarte mare…
Intrarea mea in jazzul romanesc s-a petrecut in 1974, la Sibiu, unde prietenii m-au impins spre pian ca sa cant blues, in jam-session, pe la 3 dimineata. Am inceput sa cant si m-am trezit langa mine cu Richard Oschanitzky, la patru maini, cu Johnny Raducanu si Dan Mandrila. Brusc, toata lumea a dat buzna in jurul pianului. Eram coplesit de acest succes neasteptat.
Pana in 1989 am cantat mult blues. Pentru mine si pentru public era un gest de revolta. Bluesul, care se nascuse din marea durere a negrilor de pe plantatiile din sudul Americii, avea pentru noi aceeasi semnificatie. Era un strigat de libertate.
Din pacate, in ultimii ani la noi este cunoscut mai ales bluesul comercial, cu iz de bal mascat. Dintre bluesmanii nostri autentici, unii dintre ei chiar creativi, ii pot numi pe Alexandru Andries, Hanno Hoefer, Vali Racila, Attila Weinberger.
Harry Tavitian's Blog 
februarie 8, 2007 la 2:32 pm |
va exista si blues pe 17 in art jazz club, macar putin asa, retrospectiv pt noua generatie :)?
februarie 8, 2007 la 3:05 pm |
Daaa!
februarie 8, 2007 la 11:30 pm |
yupi! am facut rezervare! 🙂
februarie 9, 2007 la 12:50 pm |
draga Tavy, pentru mine esti regele atmosferei, pentru ca asa te-am cunoscut. la braila, intr-un concert ciudat, incropit de mihai tonu care a aprut pe scena la sala progresu’ cu mainile murdare de vaselina si scuzandu-se in fata publicului pentru ca tocmai ce-si parasise batrana motocicleta, pe care o repara, pentru a veni sa prezinte concertul. afisul era o foaie a4, pe care scrisese cu tus concert de jazz, cu harry tavitian si il lipise pe o fereastra a clubului. si totusi, sala a fost aproape plina. si aplauzele pe masura. si tu erai atit de degajat si atit de fericit la pian si cantai blues, si totul devenise magic. tin minte acesta seara si cum la sfarsit a urcat si tonu pe scena si a-ti cantat impreuna,. stiu ca ai remascat acutele lui la trompeta care veneau ca niste ironii subtile si jucause printre celelalte voci instrumentale.
in acea vreme in care totul era rigid si intunecat, o astfeld e seara ne facea sa nu ne mi simtitm in ghetou si asta pentru ca tu cantai cu mainile vrajite ale sufletului si parca nu iti pasa de nimic,. cred ca am mers apoi la mine acasa, pt ca stateam in centru si am mancat nus ce senvisuri. da, da, stiu ca la intrare in apartament ne intampinau nuiste caramizi, se lucra la fainta, si pe tine te-a amuzat copios asta.
nu stiu daca te-ai gandit la o scoala, la un masterat de blues pe care sa il organizezi pe langa conservator, dar ar fi minunat, pentru ca muzica, la fel ca si alte aerte nu se pot transmite decat prin maestru si prin contact direct cu vocea, privirea, stilul de a tace si de a vorbi cu tot ce inseamna muzica dincolo chiar de meserie. dupa un conservator, asta ar fi o mare binecunvbantare pentru tineri. ce zici? iti place ideea?
te imbratisez si … o seara buna.
februarie 9, 2007 la 12:59 pm |
muzica pe care tu o faci si o daruiesti celor care te asculta este mai degraba un camp artistic in care cei ce te asculta se simt scaldati de razele unui soare nevazut. asta se intimpla foarte rar si este minunea pe care o asteapta oricine cand merge la un spectacol si pe care arareori o atinge cu adevarat. poate ca arta adevarata nu poate fi facuta decat de catre cei care stiu sa iubeasca cu adevarat, iar acest lucru nu se invata, dar se poate transmite, ca o vibratie ce atinge stelele.
Pianul tau vorbeste si se exprima ca un mare actor, fiind la feld e degajat si de karismatic.
🙂 vazand ca bogdan te-a prezentat pe 360parca m-am trezit dintr-un somn banal si m-am scufundat in apa de aur a unui rau autentic, aducandu-mi aminte de mine. Multumesc harry, multumesc bopgdan
februarie 9, 2007 la 1:03 pm |
de ce am povestit de sera aceea la bloc, pentru ca au venit si alti prieteni si ei erau indragostiti d emuzica.si ceea ce a fost uluitor a fost cu cata sinceritate le-ai vorbit si le-ai explicat unele si altele. eu nu sunt muziciamnn dar stiu ca ei in seara aceeqa au primit o lectie importanta de muzica, iar eu am vazut ce inseamna sa fii tu insuti, ca o forma de respect fata de viata in sine.
de aceea am spus de master … de excelenta in muzica… tu stii cum si ce fel…
februarie 9, 2007 la 2:46 pm |
Multumesc pentru randurile de mai sus. Mi-au amintit de vremuri apuse. Mi-a prins bine.
februarie 10, 2007 la 8:25 am |
si eu iti multumesc pentru ca ai blog:) si pot sa te citesc.